Dacă ai un vis, apără-l!

                                 Foto: Cătălin Sebastian Hodiș

Suntem ocupați să pornim pe mai multe drumuri deodată și să ratăm destinațiile. Ăștia suntem noi, oamenii. Tot timpul dornici de titluri, de reputații impecabile, de nume și de recunoașteri. Dincolo de toate acestea, tronează frica de eșec, acea frică ce nu iartă niciun vis, ci le poartă zgomotos prin noroiul nesiguranței, pentru ca apoi să le trântească la pământ fără suflare.
Oamenii, de cele mai multe ori, îți vor spune că nu poți, că visurile tale îți depășesc înălțimea. Dacă oamenii nu pot face ei înșiși un lucru, o să îți spună că nici tu nu ești în stare să îl faci. Și dacă totuși o vor face, dacă totuși vor mima o încredere nesimțită pe care pretind că o au, este doar din compasiune, din dorința de a râde sarcastic de rezultatele deja închipuite.
Dacă ai un vis, trebuie să îl aperi. De multe ori, ne cufundăm adânc într-o tăcere plictisitoare și așteptăm ca Dumnezeu să ne ajute.
Într-o zi, la masa de prânz, pe când își surprinse tatăl cu furculița în aer și cu ochii pe pereți, un copil se grăbi să îi istorisească ceva visătorului său tată:
„ -Tată, ascultă asta: Un om a căzut într-o apă adâncă. După mai multe încercări eșuate de a ajunge la mal, în fața lui a ajuns, în sfârșit, o barcă. Din barcă s-a auzit o voce puternică ce îl întreba dacă are nevoie de ajutor, iar el, foarte hotărât a zis: „Nu, nu este nevoie, mă va ajuta Dumnezeu.”
După ceva vreme a mai sosit o barcă: „Hei, ai nevoie de ajutor?”, iar omul nostru a dat același răspuns, că pe el îl va ajuta Dumnezeu. A murit și a ajuns în Rai, iar prima întrebare pe care i-a pus-o Lui Dumnezeu a fost: „Doamne, de ce nu m-ai salvat?”, iar răspunsul i-a venit aproape imediat: „Ți-am trimis două bărci să te salveze, prostuțule.”
-Mda, amuzant, replică tatăl, cu ochii pironiți în același punct de pe perete.
-Atunci ar fi cazul să îți iei ochii de pe pereți, că de câteva minute mănânci doar aerul de pe furculiță.”
Aceștia suntem noi, trestiile pe care vântul le frânge la prima rafală și tare greu este procesul de revenire la poziția inițială. Ne poartă gândurile și aceste călătorii sunt, de cele mai multe ori, cele mai lungi. Și uite așa ratăm momentele însemnate ale vieții.
Dacă am fi mai statornici pe ceea ce credem, mai mulțumitori de ceea ce avem, mai răbdători cu ceea ce ne agasează și mai luptători pentru imboldurile spre reușită pe care le primim, am reuși să ne depășim acest sedentarism vârtejos. Am căuta impliniri acolo unde oamenii nu caută de obicei, pentru că acolo e răspunsul.

Oamenii care rămân

Sunt oameni pe care îi iubim toată viața, fără de care ne-am simți incompleți, oameni pe care îi rănim și, cu toate acestea, se vor încăpățâna să rămână.
Sunt oameni care nu ne vor înțelege niciodată acțiunile sau felul în care ne raportăm la anumite situații și, cu toate acestea, nu se vor simți îndreptățiți să primească vreo explicație, ci vor avea mereu umerii liberi pentru încă o îmbrățișare.
Oamenii nu merită să sufere doar pentru că noi n-am învățat să ne comportăm. Nu vom reuși să fim mereu ceea ce ei așteaptă să fim. De multe ori îi vom dezamăgi, le vom face răni fără intenția de a le și trata și vom acționa fără ca ei să înțeleagă motivele. Bineînțeles, nu vom considera niciodată că merită și explicații în urma atâtor lovituri. Și totuși, de ce aleg oamenii să rămână? De ce nu își iau frumos catrafusele și să se retragă în locuri mai „călduroase”, că doar și păsările, când frigul se întețește și mediul nu le mai este prielnic, pleacă. Ce-i în neregulă cu oamenii ăștia? Parcă ar fi niște marionete cărora le place să sufere. Dă-le în cap și o să rămână în același loc, că doar ei iubesc și susțin puternic că dragostea suferă totul.
Bun, dar din câte știu eu, pentru a rămâne, cineva trebuie să îți dăruiască motive. Or, faptul că primesc mereu lovituri, una după alta, care mai de care mai usturătoare, nu cred că ar avea o prea mare putere de persuasiune.
Ei bine, cei care aleg să rămână o fac pentru că mai presus de orgoliul care înflorește țanțoș în fiecare zi, este o dragoste pe care oamenii nu o vor putea condiționa niciodată. În dragoste nu vom putea niciodată să spunem: „Te iubesc, dar...” Nu! „Te iubesc” și atât! Aceea e dragostea adevărată care îi face pe oameni să aștepte, fără a le oferi spații-limită, fără a-i supune chinului de a conștientiza că la fiecare capăt de neînțelegere îi așteaptă indiferența, neliniștea sau abandonul. Este dragostea care rabdă și care știe că orice piatră poate suporta puterea daltei și orice suflet, oricât de împietrit ar fi, poate cunoaște schimbarea.
Ca oameni, trebuie să învățăm să le dăruim oamenilor sentimentul de siguranță care nu îi va lăsa niciodată să plece.

Scrierea și scriitorul - blocaje în traficul cuvintelor

„Literatura e un domeniu îngrozitor. E tortură. Oribil. Scrii și iar scrii, apoi arunci totul la gunoi fiindcă îți dai seama că nu e bun de nimic. Te-aș sfătui să te oprești acum. N-ai vrea să-ți faci așa ceva.”
Într-unul dintre interviurile sale, lui Marc Levy i se punea următoarea întrebare: „Acum doi ani, referindu-vă la modul dumneavoastră de a scrie o carte, ați spus într-un interviu: ”Precum un navigator, îmi fixez un cap pe care sper să îl ating și apoi negociez cu marea în timpul traversării”. E dificil să navighezi în mările literaturii?”
Răspunsul lui, recunosc, m-a surprins plăcut: „Unele zile sunt încărcate cu magie, altele sunt mai dificile. Scrisul este un exercițiu ce te confruntă cu o anumită solitudine, unde incertitudinea te cuprinde în fiecare clipă, unde cea mai mică descurajare te face să te îndoiești de tot și de tine însuți, dar este în același timp și o călătorie minunată în care te întâlnești cu libertatea în toate dimensiunile sale.”
Ei bine, nu e ușor să scrii. Nu te poți așeza liniștit la birou, cu creionul și cu foaia în mână, spunându-ți că în câteva minute vei deține cea mai valoroasă scriere a vremii pe care o vei expune fălos mai multor generații. Nu înainte de a te lupta cu ideile, de a-ți ordona învălmășeala care tronează în mintea ta, pentru ca în final să realizezi că mai tare ai aclamat-o.
Un mare autor spunea la un moment dat că, „odată ce ai terminat de scris o poveste, trebuie să tai partea de început și de final, pentru că acolo ne cuibărim noi, autorii, majoritatea minciunilor.”
Ne pretăm, deci, fără jenă, la o scriere ficțională, din dorința de a construi noi orizonturi, noi deschideri spre lumi necunoscute încă minții omenești, dar din care se extrag beneficiile unei trăiri aproape extraordinare, care te face să vezi într-o cu totul altă lumină ceea ce ai trăit până atunci.
Tot în lectura predilectă am descoperit o altă „boală” a scriitorilor: „Scrisul, în general, e o muncă dificilă. Poți să speri, cel mult, ca măcar o zi să meargă destul de bine. Instalatorii nu au blocaj în a instala, așa cum nici doctorii nu au un blocaj în a trata. De ce tocmai scriitorii trebuie să fie singurii care au găsit o denumire specială pentru lipsa de inspirație și se mai așteaptă și la înțelegere din partea celorlalți?”
E un soi de generalizare aici, pentru că cei mai mulți dintre scriitori nu așteaptă înțelegere din partea publicului. Se simt destul de împliniți în momentul în care cartea lor se află în mâna vreunui om care stă pe bancă într-un parc și citește, ridicându-și din când în când ochii pentru meditare.
Când își vede chipul desenat ce tinde spre caricatură, își amintește că mai are încă de scris.
Și totuși, vor fi lucruri pe care un scriitor nu le va spune niciodată în nicio operă de-a sa.

Cu inima grea

Astăzi am avut curajul să îmi îndrept ochii spre ceruri după atâta ședere comodă în descurajare. Am avut curajul să îmi umplu ochii de lacrimi și să strig după ajutor, să îmi golesc inima de toate așteptările zadarnice, să cad puternic pe pământ și să storc bine punga cu lacrimi. Deși oamenii m-au văzut întotdeauna altfel, de cele mai multe ori am fost, nu o învingătoare, ci o învinsă.
Am plecat cu inima grea de la lucru, îmi purtam picioarele spre casă ca și cum nu ar fi fost ale mele și tot ce îmi doream era să găsesc un loc retras care să îmi asculte plânsul, care să mă ferească de lanțurile de întrebări și de ochii curioși. Am ajuns. M-am prăbușit.
„De ce, Doamne? De ce eu? De ce le îngădui oamenilor să se joace cu inima mea? De ce le îngădui de fiecare dată să mi-o frângă și apoi vrei ca eu să fiu cea care adună bucată cu bucată și o reface?”
Pământul setos îmi înghițea lacrimile și parcă îmi cerea tot mai multe și mai multe. Mă luptam cu mine într-o zi cu nori, o zi de noiembrie zbuciumată, cu ploi de remușcări și cu ceața îndoielii care nu mă voia în picioare.
Mă întreb, unde îmi sunt visele din copilărie, cu care mă hrăneam în serile când părinții îmi refuzau câte o poveste? Ce s-a întâmplat cu toate promisiunile pe care mi le-am făcut mie, dar și celor care credeau în mine? Și de ce privirea mea de copil s-a întunecat atât de tare? De ce, Doamne, m-ai lăsat să semăn atât de puțin și să secer atât de mult...zbucium? De ce m-ai învățat atât de multe lucruri, dar niciodată nu m-ai învățat să aleg? Și dacă așa va fi toată viața mea, cum voi reuși eu să pășesc dintr-o prăpastie în alta?
Mă frâng, Doamne. Mă frâng în liniștea serii.

Mici ponturi pentru stimularea activității creierului

                                         Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

Nu că nu ați fi destul de inteligenți, dar știți că întotdeauna se poate mai bine. Și cum momentele în care creativitatea și productivitatea pur și simplu fug de noi în anumite zile, sunt convinsă că cele câteva metode de stimulare a activității creierului pe care vi le-am scris mai jos vă vor fi mai mult decât utile.
În primul rând(și știu că asta va fi pe placul multora), INTERNETUL este cel care ne implică mental prin accesarea unui număr cât mai mare de pagini. Iar dacă printre paginile respective este deschisă și una cu MUZICĂ CLASICĂ e cu atât mai bine. S-a dovedit că persoanele care ascultă muzică clasică măcar de câteva ori pe săptămână reușesc să facă conexiuni cât mai complexe.
Nici JURNALUL nu este de evitat, în condițiile în care suportă doar activitățile care se derulează zilnic, cu tot arsenalul lor.
Și cum copilăria insistă să mai stea pe la noi, PUZZLE-urile sunt menite să ne dezvolte spiritul de observație, la fel ca și INTEGRAMELE, SUDOKU și REBUSURILE. Iar pentru când vă plictisiți, un TEST DE CULTURĂ GENERALĂ nu v-ar strica în niciun caz. Nu ar fi rău să aflați cum stați și cu memoria și cât mai este dispusă să vă ajute cu răspunsurile.
Cum m-am hotărât să fiu generoasă până la capăt, vă sfătuiesc să dați o raită prin magazine pentru a vă aproviziona cu MIGDALE, ALUNE DE PĂDURE și AFINE. Ajută la ameliorarea depresiei dinaintea examenelor, dacă tot mă adresez în special studențimii. Și de ce nu, și COFEINĂ, care previne apariția declinului cognitiv.
Un alt factor principal al îmbunătățirii creierului este și SOMNUL. Cred că v-ați descotorosit deja de replica sarcastică: „Cine se trezește de dimineață, cască toată ziua”, care circulă prin renumitele noastre școli românești. Să nu uităm că cei mai de succes oameni ai lumii sunt și cei mai matinali, sunt cei care se trezesc foarte devreme pentru a avea timp să își pregătească în tihnă noi strategii.
Ajungem pe teritoriul învățaților și enumerăm aici LECTURA, bun deschizător de drumuri, aducând îmbogățire vocabularului vostru, MEMORAREA POEZIILOR, ca atunci când erați mici și SCRISUL. O să spuneți că glumesc spunându-vă asta, pentru că unii dintre voi chiar nu vă considerați în stare a lega nici două idei în scris, d'apăi să vă mai dați și mari scriitori. Vă sfătuiesc să o faceți, măcar pentru voi, în felul acesta nu va avea nimeni ocazia să râdă de vreo „capodoperă” stângace așternută pe hârtie.
Și ca să închei frumos, MENȚINEREA SĂNĂTĂȚII este o altă „ocupație” care vă va ține deschis drumul către o viață productivă și creativă, scopul celor mai mulți.

Lacrimi pentru mine - predica frământată

„Știu că veșnicia a început cu paradisul din ochii copiilor, din parfumul florilor, din serile liniștite de mai. Știu că viața e frumoasă. Până la lacrimi...”
Așa și-a început pastorul discursul. Și avea lacrimi în ochi. Mă întreb ce vânturi îi răscolesc sufletul într-atât. Începutul lui m-a tulburat, m-aș fi așteptat la un altul pentru o așa zi frumoasă cum e astăzi, cu mai multă bucurie în rânduri, mai plin de viață, mai înflorit.
A ezitat câteva momente, și-a șters o lacrimă ce i se scurgea pe bărbie în jos și a continuat pe același ton scăzut: „Dar vom ajunge într-o zi în Cer, unde vom înţelege, plini de recunoştinţă, că marile refuzuri ale lui Dumnezeu, la lucrurile pe care noi le-am dorit, au fost uneori adevăratele răspunsuri la cele mai sincere rugăciuni.”
Nimic mai tulburător, mai neînțeles. Stăteam proptită în scaun și un nod cât o nucă mi se pusese în gât. Aș fi vrut să vărs și eu o lacrimă, măcar din compasiune, să știe că simt cu el. Dar nu de asta avea nevoie. Nu înțelegeam care e legătura dintre cele două idei și de ce ezită din nou. Ce mai pregătește?
„Ne pregătim o viaţă întreagă să ne căutăm locul cel mai potrivit pentru a ne desprinde, cheltuind astfel cel mai preţios timp. Nu ştim să trăim. Existăm. Doar atât. De fiecare dată când ne este teamă de eşecuri şi de ziua de mâine, ridicăm ziduri, ca apoi să constatăm că fericirea noastră e dincolo de ele.”
Aș fi vrut să mă ridic, să ies din acel cerc frământat, dar ceva parcă mă legase de scaun. Nu era deloc confortabil să știu că omul acela îmi citea gândurile și mi le frământa în mâinile lui muncite, că îmi ținea strâns legată punga cu lacrimi, astfel încât să nu mă pot descărca. Și dacă aș vrea să îi spun ceva, ce i-aș putea spune? Hotărăsc să rămân și să văd ce mai are de zis, dar nu înainte să strâng din dinți și să îmi spun în sinea mea că nimic din ce va zice nu va reuși să mă răscolească. A continuat să vorbească pentru mine și, din când în când, mă privea cu durere în ochi. Când și-a încheiat discursul, m-a privit pentru ultima dată, în compania ultimei lacrimi, spunând: „Ajunge zilei necazul ei, iar lacrimile sunt strânse Sus.”
A încheiat cu un „Amin” silențios și și-a ocupat locul pe scaun. La sfârșit, a știut că o să vreau să îi vorbesc. A rămas acolo până ce am prins curaj.
-Pastore, tu mă cunoști.
-Te cunoaște Dumnezeu, copilă.
Și s-a îndepărtat înaine să îmi vadă prima lacrimă prelingându-se pe obraz. Îmi desfăcuse punga.

Dimineți

În fiecare dimineață îți salți corpul îmbibat de somn și privești răsăritul.
Dintr-o săritură ești în picioare și, deși n-ai ajuns în bucătărie, simți mirosul cafelei care îți va gâdila papilele gustative în doar câteva momente. Încropești un mic-dejun personalizat, gândit cu o seară înainte, și te grăbești spre dulapul cu haine. Probezi atâtea ținute cât să nu îți placă niciuna, iar când vezi că ești în întârziere, îți pui pe tine prima pereche de pantaloni și prima bluză care îți cad în mână, prinzi cu o mână geanta și cu cealaltă cheile și gonești spre școală. Dat fiind faptul că ceasul a fugit mai repede decât te-ai fi gândit, ți-ai pregătit deja scuza pe care i-o vei expune umil profesorului.
La școală nimic parcă nu e făcut pentru tine: matematica te solicită prea mult, deși ai sfătuit-o de multe ori să își rezolve singură problemele, româna te pune să te gândești la lumi pline de ficțiune, la compuneri mincinoase și la substantive defective de număr, franceza are prea multe terminații, iar engleza e prea încâlcită. Chimia în niciun caz nu ai de gând să o placi, iar asta reiese din cei doi de patru care tronează în catalog, la biologie nu îți este dragă profesoara, prea exagerează cu definițiile, iar la geografie, ei bine, nu e deloc plăcută situația când trebuie să stai față în față cu harta. Continui să caști vizibil plictisit și aștepți ora de plecare, controlându-ți ceasul la fiecare două minute.
Când, în sfârșit, dorința ți s-a îndeplinit, o roiești vesel spre casă, de parcă ai fi câștigat la loto. Mama nu a putut să nu observe fața plină de încântare a odorului ei, gândindu-se la performanțele pe care el le obține la școală.
- Cum a fost astăzi?
- Bine, ce este de mâncare?
Să te vedem acum, mami, după acest răspuns sec, câte șanse de reușită crezi că mai are puiul tău.
„E prea chinuitoare rutina asta”, îți spui. Din discuția de ieri, cu bunicul, ai înțeles că el nu se plictisea niciodată.
„Oare cum zicea că face?” te întrebi frământându-te.
„Ah, un singur cuvânt mi-a rămas din toată discuția aceea „sfătoasă”, de parcă te-ai fi căsătorit în următoarea zi și bunicul s-ar fi îngrijit de starea ta interioară dinaintea „cutremurului”.
„Dedicare a zis.”
„Va trebui să mi-o însușesc, nu am ce pierde. Până la urmă, viața e așa cum ți-o faci, iar bunicul a ajuns aici pentru că a îmbrăcat cu dragoste fiecare acțiune pe care a întreprins-o.”

Omul „perfect” din mine

                                 Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș


Aș fi egoistă, poate, dacă aș spune că singurul meu plâns ar trebui să fie doar cel însoțit de fericire.

Nu aș vrea să plâng. În ciuda zvonului cu tentă de ironie care circulă prin popor, cum că ochii devin mai frumoși când sunt mai des înlăcrimați, ei bine, eu nu vreau ochi mai frumoși, nici lacrimi dese.
Cu toate acestea, mă găsesc adesea plângându-mi soarta ca un hoinar, deși am atâtea lucruri frumoase în posesie și, văzându-mi planurile sortite eșecului, bat pasul pe loc ca un melc care cască ochii spre soare în așteptarea ploii. Când nu mai văd nicio cale de ieșire, iau o pauză și îmi caut un loc de odihnă, gata să cred că realizările o să cadă din cer. Nu simt nevoia acută de a face ceva extraordinar, consider că Einstein și toți contemporanii lui au terminat tot ceea ce era de făcut pe pământ, iar nouă nu ne-a rămas decât să ne încrucișăm brațele și să ne cerem frivoli drepturile.

Ori de câte ori cineva îndrăznește să îmi tulbure hibernarea cerându-mi ajutorul, mă îmbufnez și-i arunc câteva vorbe cât să mă țină minte câțiva ani buni. Nu sunt eu singura persoană la care s-ar putea apela, prin urmare, nu ma văd nevoită să mișc vreun deget pentru aproapele meu.

Dacă cineva are ceva să îmi spună, ar face bine să aleagă cu grijă cuvintele, că altfel am eu ac de cojocul lui. Cunosc bine legile, îmi știu drepturile pe dinafară și orice atac la pachetul meu de liniște riscă să fie sancționat cu usturime.
Consider că știu destul de multe cât să nu mă las învățat de alții, iar dacă totuși insistă, am deja pregătite niște replici numai bune de doborât entuziasmul vreunui așa-zis citit. Pentru că, pe bună dreptate, oricui ar vrea să mă corecteze i se cere perfecționism.

Știu să scriu citeț, coerent, cu mijloace de exprimare bombastice și oricine ar încerca să manifeste reprehensiune, sunt sigură că s-ar mai gândi o dată și încă o dată până ce nu s-ar mai gândi să se pună cu un perfecționist înrăit ca mine.
În maniera aceasta aș putea continua la infinit, fără a mă plictisi să fiu răutăcios cu cei din jurul meu, pe care îi văd cu cel puțin două trepte mai jos decât mine și cu câțiva metri buni în spate.

„Liniștește-te, inimă!”

                                 Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

Se zbate, strigă, are un ecou sfâșietor și stă gata să se frângă în umbra apusă a singurătății. Încă i se mai simt bătăile domoale.
Când ești singur, tăcerea e mare, e apăsătoare și vine să strivească fiecare boboc de siguranță. Oare să fie adevărat că totul se fundamentează pe o întâlnire?
Nu ești sigur, dar, inteligent din fire, ai și găsit soluția. Nemaigăsindu-ți rostul pe pământ, găsind oamenii plictisitori și banali, decizi că ți-ar sta mult mai bine pe un norișor. Așa că ți-ai și programat ziua de plecare, ai scris toate scrisorile de rămas-bun, ai cumpărat și timbre din ultimii bani și ești aproape gata cu pregătirile. Singurătatea îți apasă în continuare pe suflet, deja te scoate din minți, dar ai tu ac de cojocul ei. Cât de bine confirmă Biblia: „Domnul cunoaște gândurile omului: știe că sunt deșarte”. Ai decis să și plângi puțin, poate ai mai înduioșa-o prin lacrimile tale cât boabele de struguri. Cum rezultatele întârzie să apară, mai încerci și ultima soluție: deschizi Biblia (destul de comun obiceiul, având în vedere că omul apelează la Dumnezeu doar în ultima instanță). Îți place să ghicești numere, așa că ți-ai și zis în minte: „cinci, șase și șapte, din dreapta”:„Ah! de ar vrea Dumnezeu să vorbească, de Și-ar deschide buzele să-ți răspundă...”
„Bun, ce mai așteaptă?” întrebi îmbufnat.
„Dacă mi-ar răspunde, dacă ar avea leac pentru singurătatea mea, probabil că mi-aș anula plecarea.”
Înainte să pornești, lasă-mă să te anunț, dragul meu, că are Dumnezeu antidotul și pentru inima ta singură. Nu îți promit că în secunda următoare o să îți arunce din Cer o preafrumoasă, care să cadă exact la picioarele tale și să te și ceară în căsătorie, pentru că, să recunoaștem, tu ești prea lipsit de inițiativă. Nici n-o să te aștepte la fântână, oferindu-se să îți scoată apă, ca lui Isaac. Nu îți pot spune unde o să o găsești și nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu știu.
Stai, nu îți umfla fața, ca un bostan gata să explodeze! Ea există. Numai că Dumnezeu o mai reține puțin, atât cât să te mai modeleze.
Spuneam despre antidot. El e pregătit și stă în mâna Lui Dumnezeu, mai exact, în scrisoarea Lui pentru tine. Da, e vorba despre „cinci, șase și șapte” de mai înainte. Sunt acolo mai multe numere și în dreptul unora dintre ele, Dumnezeu a scris chiar despre tine și despre inima ta singură.
Acum poți spune inimii tale să se liniștească, e deschisă scrisoarea.
Ce, nu mai pleci?
Și cine este cel din camera alăturată care rostește apăsat: „Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul.”?
Oh, ești tu, băiatul cu călătoria. Și ai început să cânți „Liniștește-te acum, inimă!”
Nu vreau să te simți ofensat, dar îmi plăcea mai mult când citeai textele din dreptul numerelor, era mult mai melodioasă vocea ta atunci. Ah, era să uit! Mă bucur că ți-ai anulat călătoria. Așa putem sta mai mult de vorbă.
Dar mai mult mă bucur că te-ai oprit din cântat.

Drumul complexităților

                                 Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

Vei crede că te ironizez când îți spun că ești frumos, că ești creația Lui Dumnezeu, la care El a lucrat intens și pe care și-a dorit-o asemenea chipului Său.
Vei scrâșni din dinți, gata să îți încleștezi pumnul de furie și vei striga: „Tu nu vezi ce nas deformat am? Și ce buze subțiri și inestetice! Să nu mai reamintim picioarele, care sunt scurte și plinuțe și părul, care n-a cunoscut niciodată volum. Vrei să spui că a avut răbdare să mă modeleze? Doar atât poate să facă Dumnezeul acesta al tău? Și ce model mai e și ăsta?”
Nu e prima ploaie de astfel de replici tumultuoase ‎și de multe ori zgomotul lor strident m-a împiedicat să ordonez argumentele pe care le pregătisem cu atâta devotament pentru acești oameni la care Dumnezeu a lucrat mai puțin, așa cum ei susțin sus și tare. E aproape imposibil să le explici și să mai și vadă părțile frumoase din ei, pentru că pe parcursul întregii lor vieți au avut timp să își formeze destule complexități, grație pesimismului lor „infailibil”. Și scoate-i acum de pe acest drum anevoios, al complexităților, dacă mai poți!
Ai zice că n-are rost, că toată munca e o reală pierdere de timp, iar camaradul tău n-are decât să rămână urât, deformat și cum s-o mai crede el, că nu e nevoie să îți consumi tu nervii cu astfel de minți limitate. Ce, ție ți-a spus cineva să faci abdomene și să mai reduci din porțiile dulci atunci când burta îți atârna peste pantaloni? Și pentru asta tot n-ai crezut că nu o să se mai uite nimeni la tine sau că soției tale îi va fi rușine să se afișeze cu un așa gonflabil. Doar nu e vina ta că pentru el nu au mai fost resurse destule cât să arate puțin mai bine decât tine.
Și așa, cu aceste motive, ne-am șters frumușel mâinile și am scăpat de datorie. Ne ducem traiul în continuare și ori de câte ori suntem întrebați dacă îi iubim pe oameni, bineînțeles că răspundem pozitiv. Măcar de nu ne-ar întreba câte ceva despre fapte, că atunci chiar ni s-ar bloca drumul.
Și uite așa, țanțoși, mergem spre Rai.
Unde mergem noi?
„În Ceeeeeer”, răsună corul, distingându-se vocea sopranelor.
Mi-e frică de surprizele de care o să aibă parte unii dintre noi!

Doar atât ai pentru mine, Doamne?

Se spune că nu ne naștem egali. Asta, datorită banului, probabil. Dar este Unul în ochii căruia suntem egali.
A avut răbdare să îți scrie ție povestea și să mi-o scrie și mie, a avut răbdare când ți-a țesut pânza viselor și nu s-a dat în lături nici când eu I-am cerut semne. A avut răbdare când m-am plâns ca un copil ce și-a pierdut jucăria preferată că nu am făcut alegerea corectă și când Îi tot repetam că sufăr, de parcă El nu vedea asta. Nu s-a supărat pe mine nici atunci când L-am „certat” pentru că nu m-a oprit din drumul meu spre nicăieri. Nu a trimis tunete și fulgere să îmi șteargă urma de pe pământ, deși o meritam cu vârf și îndesat. M-a lăsat să mă antrenez într-o poveste pe care eu o numeam „povestea mea de dragoste, scrisă de Dumnezeu”, că doar citisem cartea lui Leslie Ludy, numai că povestea asta era scrisă de mine. Nu a îndrăznit Dumnezeu să intervină la cât de înverșunată eram. De cum și-a pus creionul pe foaie pentru a iniția mici corecturi, mi-am încruntat fața ca un ghiozdan și am zis: „Nu! Nu ai voie, Doamne! Doar vezi cât e de perfect. Mă tratează ca pe o regină. Îmi mai cumpără și câte o floare câteodată, mă mai scoate și la câte un film (de fiecare dată ales de el, dar Tu știi că am încredere în gusturile lui, doar Tu m-ai învățat să fiu smerită), îmi mai cumpără și câte o bomboană... Vezi câte dovezi de iubire îmi oferă? Ar fi păcat să nu ne binecuvântezi. Suntem un cuplu model.”
Și-a retras Dumnezeu dezamăgit creionul și m-a lăsat să continui, din ochi îi curgeau lacrimi pentru mine, dar a avut răbdare.
A știut că într-o zi mă voi întoarce și-l voi întreba umilă: „Doamne, știu că nu merit nimic, dar numai atât ai pentru mine?”

Scrisoare pentru tine

                                 Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

Cred că lumea a uitat că avem un Dumnezeu mare, pentru că doar așa îmi explic de ce scrisoarea Lui zace prăfuită sub mormane de cărți vechi.
De ce nu mai citesc oamenii Biblia? Oare chiar nu mai are Dumnezeu niciun mesaj pentru noi? Și-a isprăvit lucrul de șase zile și a plecat să se odihnească, lasându-ne ai nimănui? S-a săturat Dumnezeu să Îl căutăm doar atunci când bat vânturile încercărilor, pentru că atunci când ne merge bine, uităm să mai privim și în sus?
Avem programe încărcate, servicii solicitante, copii agasanți și case nemăturate. Veți spune: „Să fim serioși, pentru Biblie când să mai fie timp? Abia îmi târăsc picioarele în pat după ultima tură de spălat vase și când să îngân o rugăciune, deja îmi dau seama că s-a făcut dimineață și o nouă zi plină mă așteaptă. De-aș avea eu timp să mai trec pe la biserică, să mai ascult câte o predică ziditoare din când în când...”
Te întrerup, scuză-mă!
Habar nu ai câtă dragoste găzduiește cartea aceea micuță care zace pe birou și pe care n-ai mai deschis-o din ziua nunții (și atunci, de ochii proaspetei „achiziții”), habar nu ai că și ție îți vorbește în paginile acelei sublime scrisori. Să știi că nicio sursă, fie ea creștină până la margini, nu îți va oferi pacea și zidirea pe care o cauți până ce nu deschizi scrisoarea. Nu ești prea tânăr ca să o citești, nici prea neștiutor. O să vezi că vorbește pe înțelesul tău. Te vei regăsi în multe pasaje, te vei întâlni cu oameni la fel de slabi ca și tine, decăzuți și goi și vei vedea modul minunat în care Dumnezeu i-a prelucrat. Nu o să îți explice pașii pentru a deveni bogat și faimos totodată, sau ce calități să ai pentru a te căsatori cu o femeie bogată, nu o să îți ofere traininguri pentru a-ți îmbunătăți statutul de Donjuan, dar o să te specializeze în arta iertării și a acceptării. O să te hrănească spiritual, fără a mai simți nevoia de adaosuri și o să te dezbrace de haina prefăcătoriei care ți-a ținut de cald până acum.
Vei vedea câte schimbări poate face și vei înțelege că și tu poți fi schimbarea pe care El o plănuiește. Și vei dori ca această schimbare să aibă loc de îndată ce vei deschide scrisoarea.

Ancorat în prezent

Trecutul nu-mi folosește la nimic. Am trăit multe experiențe pe care le-aș putea plăti cu bani, dar s-au încheiat repede, uneori mai repede decât aș fi vrut, iar în urma acestora a apărut întotdeauna nevoia unei gratificări fizice și psihice suplimentare.
Nevoia de a fi mereu ancorat în prezent, de a trăi clipele aici și acum m-au împiedicat să alunec în așteptarea platonică din care ar fi trebuit să mă smulg pentru a reveni la momentul prezent. Acolo aș fi descoperit că sunt doar eu, iar dacă ar fi fost ceva ce ar fi trebuit să cunosc îndeosebi, acel ceva ar fi fost cu siguranță persoana care sălășluiește în mine.
Pentru a fi bine legat de prezent trebuie să ai rădăcini adânc înfipte în tine însuți, să îți cunoști scopurile și să vrei să mergi mai departe, indiferent de câte înfrângeri pe metru pătrat ai parte. Atât timp cât încerci să negi țelurile așezate pe hârtie la un moment dat, cât timp le îmbraci în nesiguranță și pesimism, promițându-le eșec total, nu vei reuși să pui nici prima cărămidă la casa ta de reușite. Vei merge tot timpul în serpentine, purtând în brațe frica de a încerca și așteptând mereu ceva de la alții, așteptând să fii împins de la spate pentru a realiza ceva și totuși, premiul să îți cadă în brațe. Ei bine, află că viața nu îți va oferi niciun premiu dacă nu îți joci rolul cum trebuie, ba dimpotrivă, spectatorii îți vor critica atât neîndemânarea, cât și ținuta neadecvată. Dacă nu îți conștientizezi sarcinile și nu ți le atribui cu rolul de a le duce la îndeplinire, vei stagna ca o ciupercă putrezită. Vei fi legat de trecut și îți vei vedea mereu împlinirea obiectivelor acolo, în spatele prezentului, în spatele a ceea ce ești acum, într-o groapă a insuccesului, a așteptărilor zadarnice. Vei vedea cum alții savurează din prezent și practică iertarea, în timp ce tu continui să mai muști din reproșuri, repulsie și constrângeri. Te vei sătura cu amăreala trecutului și îți vei păzi cochilia de vântul prezentului. Relațiile tale se vor schimba profund prin abandonare, nu îți vei acorda permisiunea de a avea acces la toate sentimentele și le vei reprima ajungând la un conflict interior de negare.
Vrei să știi ce îți doresc?
Crede-mă, n-are rost să calci pe aleile pesimismului, ai o poză atât de strâmbă când ești îmbufnat și nemulțumit. Tocmai de aceea îți doresc din suflet distrugerea! Toată natura ta lipsită de iubire, de prezentul frumos și de tot ceea ce el poate să îți ofere, o vreau la pământ!

Oriunde te-ai afla, mi-aș dori să fii complet prezent!

Atât de diferiți, dar împreună. Relații normale într-o sferă a anormalității

Nu este greu să fii normal într-o lume normală, nici să fii bun într-o lume cu oameni buni, mai greu este atunci când toată lumea merge spre rău, spre anormalitate, tu să alegi să mergi în sens invers, să alegi să dezvolți relații normale într-o lume anormală.
Într-o lume a respingerii, care ne îndreaptă pașii cu repeziciune spre anormalitate, un veac egoist, în care oamenii nu au înțeles cât de importantă este acceptarea, o lume care tratează rugăciunile ca pe niște genuflexiuni făcute o dată pe săptămână, într-o lume a scurgerii spirituale, avem nevoie de caractere puternice. E strigător la cer că tot mai multe relații iau forma urii mocnite, care se revarsă ca un torent de ape tulburi, că tot mai multe cupluri aleg să comunice prin insulte, iar copiii sunt forțați să se supună unor îndeletniciri animalice. Când, plină de tine, îi strigi soțului că este bou sau îl compari cu oricare animal, să nu te mire când copilul tău, pe care l-ai supus atâtor „complimente”, își va chema tatăl pe același nume. Mă întreb unde este autoritatea de tată în casă, unde este respectul pe care i-l jurasei soțului tău când ați mers împreună la altar și unde ți-e rânjitul pe care i-l afișai atunci, iar el, naiv, te credea soția perfectă, mama perfectă. Când te comporți ca o inconștientă și alegi să îi cultivi copilului tău un astfel de vocabular, când cei șapte ani de educație i-i murdărești cu valori pătate de nesiguranță, nici cele mai avansate consilieri psihologice nu vor reuși să îi șteargă aceste concepte în toată perioada lui de covalescență.
Pretindem de la copiii noștri să fie manierați, să vorbească frumos și corect, însă nu atunci când nu sunt întrebați, să afișeze respect față de cei din jurul lor, însă ce exemple le oferim? Un copil, pentru a se supune „ordinelor”, are nevoie de motive temeinice, de exemple sănătoase și de o familie cu principii sănătoase. Într-o lume anormală el are nevoie de o familie normală, alături de care să depășească neplăcutul de astăzi și să spere la binele de mâine, care să îl învețe pas cu pas să construiască lucruri durabile. Un copil are nevoie de părinți conștienți, care practică respectul și acceptarea.
Cred că doar atunci am putea să explicăm corect copiilor noștri afirmația „Atât de diferiți, dar împreună”.

De vorbă cu înțelepciunea, o discuție „picantă”

M-am așezat confortabil în fotoliul de pluș, am căscat bine ochii minții și, cu sufletul la gură, așteptam relatarea.
A început cu vocea stinsă și mi-a șoptit:
-Nepoată, cu rutina nu ai voie să clachezi. Dacă o tolerezi, ea se instalează de-a binelea, iar celebra afirmație „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, la tine, va avea o scurtă completare: dar nu împreună. Dacă încă nu realizezi pe ce minunăție de om ai pus mâna, te îndemn să îți amintești cum au fost primele întâlniri. Încăpățânarea te va duce acolo unde dragostea nu își va găsi niciodată locul și tot ceea ce ai clădit până acum, tot zidul pe care l-ai fortificat cu sacrificii, va deveni doar o dărăpănătură hidoasă.
Aș fi vrut să îmi închid ochii minții și să îl acaparez cu motive (destul de multe cât să mi se dea partea de dreptate cuvenită), însă ceva din interior îmi spunea că are dreptate, ceva mă ținea prinsă în pachetul de sfaturi pe care mi le distribuia linear. Văzându-mi ezitările, totuși, a continuat blând:
-Ești tânără, frumoasă și inițiativa este de partea ta. Ai un viitor frumos în față și sunt sigur pe capacitatea ta de a face alegeri corecte, dar mă tem că vei greși tocmai în privința persoanei potrivite, a celui care va decide la un moment dat că ești incompletă și doar alături de el vei fi un tot absolut. Vezi tu, lucrurile nu sunt întotdeauna roz...
-Bunicule, tu știi mai bine ca oricine că nu mi-a plăcut niciodată rozul!
-Deloc nu te-ai schimbat! Întotdeauna ți-a plăcut să aduci completările înainte să îmi termin fraza, iar acum sunt de-a dreptul iritat. Când ai zis că vrei să mergi la facultate și nu oriunde, ci la Litere, m-am grăbit să te sfătuiesc să te mai gândești. Nu aveam chef să îmi bați capul cu zeci de teorii cărora să le caut înțelesul printre cuvintele deocheate pe care aveai de gând să mi le înșiri. Dintotdeauna mi-am știut nepoata a fi cu picioarele pe pământ și cu capul bine fixat pe umeri, iar gândul că peste câțiva ani vei fi o visătoare scriind versuri sau o proză încâlcită mă făcea să disprețuiesc faptul că treptat îmbătrânesc. Vezi? Mă faci să devin ca tine! Toată vorbăria asta m-a îndepărtat de subiectul pe care voiam să îl dezvolt. Cum spuneam... Ah, am reținut, fără roz! Ei bine, lucrurile nu vor fi atât de colorate pe cât am vrea să le vedem. Dalta va lucra continuu în dreptul amândurora și va ciopli până ce veți căpăta forma ideală. Trebuie răbdare și mai mult sacrificiu! Până la urmă e ceea ce vei avea alături toată viața.
-Bunicule, mi-a părut bine să discutăm, am multe de învățat de la tine, dar mai învăț și mâine. Acum trebuie să plec spre facultate.
-Exact ce ziceam, „literisto”, ești plină de teorii și mă lași vorbind singur când mi-i lumea mai dragă. Ei, ei, te văd eu când ți-a seca izvorul de unde ai să te adapi.

Față în față cu necunoscutul - uneori, o experiență dureroasă

                                 Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

„- Mi-e frică!”
Felicitări! Ești o persoană perfect sănătoasă, iar frica este ceva omenesc. A fi față în față cu necunoscutul este, de cele mai multe ori, cel mai greu test, în care autodepășirea este intangibilul fenomen la care se aspiră.
Când alegi să îți fie frică, pentru că da, spre surprinderea multora, frica e o alegere, renunți la visuri mărețe, la oameni importanți și la tot ceea ce ai putea realiza, având o capacitate de necontestat, însă acest sentiment care roade mințile oamenilor a pus o așa mare stăpânire pe tine, făcându-te să te mulțumești cu puțin, chiar foarte puțin. Frica naște subapreciere, îi face pe oameni umili, îi coboară încet în sfera banalului, a umbrelor, iar lenea de a acționa de teama consecințelor seacă până și cel mai bogat izvor inspirațional.
Când vorbim despre frică, în toate manifestările ei - frica de a te adapta în medii sociale noi, frica de a conversa cu persoane necunoscute/cu statut mai înalt decât al tău, frica de a aplica pentru un loc de muncă ce la prima vedere pare greu de obținut de către o persoană pesimistă ca tine, frica de a vorbi într-un public mai amplu, de a te afirma, de a-ți exprima opinia cu privire la viața cotidiană- vorbim de un  introvertism implacabil și despre modul încăpățânat de a cultiva o obsesie, având în vizor doar propriile trăiri interioare. Frica de urmări ne împiedică să lucrăm progresiv și să culegem cele mai bogate roade dintre toate toamnele de până acum.
Atunci când suntem dispuși să vedem doar spinii unui trandafir, când nu mai ținem cont de culoare, de formă, de miros și de importanța lui în ochii femeilor, ne supunem de bunăvoie unui trai docil, linear, fără schimbări majore, dar cu destule derivate regresive. Ne păstrăm denumirea de trestii cugetătoare, dar senile, aș adăuga eu.

Desaga cu visuri care găzduiește frânturi dintr-o poveste adevărată

                                 Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

Timpul a adunat în desaga sa poveștile, unele scrise lent, altele într-un ritm mai alert, cu literele îngrămădite, altele neterminate. Le-a îndesat bine și le-a presat cu spinii anotimpurilor.
Filele pierdute ale cărților, care întrerupeau povești inedite, au fost înghițite cu lăcomie de solurile aride, iar strigătul cuvintelor înăbușite de fulgii mari de nea s-a topit în răceala iernii.
Am adunat cu răbdare în desagă momente de extaz și momente cu lacrimi, am umplut-o cu visuri pentru ca mai apoi puterea dezamăgirii să mi le spulbere bucată cu bucată, m-am bucurat când oamenii mă apreciau și plângeam când mă împroșcau cu insulte, mă bucuram să fiu cea mai mare dintre cei opt frați ai mei, dar știam că sufletul meu afișa tristețe ori de câte ori învățătoarea îmi respingea dosarul în urma căruia trebuia să beneficiez de o bursă doar pentru că la dosarul meu era mai mult de lucrat, iar timpul ei era mult prea prețios. Îmi plăcea să mă trezesc de dimineață și să pregătesc cafea pentru mami, deși de fiecare dată îmi spunea că e prea amară și uneori, prin ironii fine, mă asemăna cu aceasta. Îmi plăcea să pictez pereții, să îi personalizez, deși dragii mei părinți utilizaseră deja toate metodele prin care să îmi explice că varul s-a scumpit și că e un efort cam mare pentru ei să zugrăvească aproape în fiecare lună. Îmi plăcea să joc fotbal doar cu băieții, să solicit dreptate în joc și să fiu mereu pe postul de portar, dar să o fac pe feminina în fața străinilor. Mă încântau cărțile cu titluri deocheate și, deși intuiam nevoia unui dicționar, începeam să lecturez cu poftă, pe motiv că titlul se reflecta în operă. Iubeam muzica și le promiteam apropiaților că atunci când voi fi mare, voi primi „cadou” un pianist.
Acum, că sunt mare și că am și cadoul în mâini, încă scotocesc prin desagă în speranța că voi mai găsi ceva valoros: vreun vis uitat, vreo frântură dintr-o poveste adevărată, vreun început de drum...

Lista binecuvântărilor și problemele de gramatică - o „călătorie” a studentei răvășite

                                 Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

Plecasem de la facultate și pășeam alene pe strada îngustă, acompaniată de vorbăria trecătorilor, cu mintea încă la definiția pe care o dăduse profesorul predicatului compus și pe care mintea mea nu reușise să o asimileze în totalitate. Dar nu problemele de gramatică erau cele care nu mă lăsau să mă bucur de o seară caldă, ca cele de mai, în care vântul adia și făcea ca pletele frumoaselor trecătoare să li se adune pe fețe ca un mănunchi de spice coapte. Îmi purtam cu greu geanta plină cu foi mâzgălite pe care încercasem să îmi adun gândurile acestei zile, dar cărora nu reușisem să le dau sens, să le strâng intr-un tot. Geaca și eșarfa mea preferată îmi atârnau pe mână, fiind gata să le arunc în orice moment, să mă așez pe o bancă și să aștept răsăritul. Simțeam că mă sting încet și nu îmi mai păsa că de dimineață profesoara de franceză îmi lăudase progresele, că acel copil rotofei pe care îl întâlnisem în supermarket mi-a spus că am un zâmbet „dlaguț”, nimic nu mai reușea să îmi aprindă colțurile inimii vestejite. Priveam în adâncul meu și găseam atâta dezamăgire! Aș fi fost gata să izbucnesc în lacrimi dacă nu m-ar fi speriat claxonul mașinii galbene ce se apropia cu repeziciune, anunțându-mă că nu am voie să trec atunci când pâlpâie lumina roșie a semaforului. M-am oprit confuză și am așteptat următorul autobuz.
În tot acest timp am încercat să fac o listă cu toate binecuvântările pe care le-am primit, să adun toate zilele în care m-am trezit sănătoasă și am mers pe propriile picioare către școală în timp ce alți copii de vârsta mea erau aduși de alții, am încercat să mă gândesc la părinții mei, oamenii cei mai frumoși, în care am văzut dovada sacrificiului absolut. Mi-am amintit că printre atâtea poze din galeria mea, una dintre cele mai noi era și cea mai frumoasă: doi oameni care zâmbesc și care își trasează în tăcere un drum spre viitor. Unul dintre acei oameni eram eu, iar ceea ce îmi stă alături este cea mai mare binecuvântare, pe care am așteptat-o timp de douăzeci de ani și care mă va susține o viață.
Făcând suma, care, ce-i drept, nu mi-a ieșit din prima (era de așteptat, cu matematica nu am mai vorbit din clasa a opta), mă aprindeam încet, iar mucul care fumega spre stingere, trestia bătătorită de pașii apăsați ai trecătorilor nemiloși, prindeau viață. Lumina era din ce în ce mai clară și asta îmi dădea satisfacție (erau farurile autobuzului).
Deja venise autobuzul și de data aceasta am urcat. Nu se știa când va veni următorul.

Suntem generația imposibil de mulțumit!

Mi-a trebuit mult timp să ajung la concluzia că orice lucru se obține cu sacrificiu.
Iată de ce, atunci când pleci la pescuit te gândești la ce le place peștilor și nu la ce îți place ție. Nu iei cu tine căpșuni cu frișcă, pentru că sunt preferatele tale, ci iei râme.
Ne târâm traiul de azi pe mâine pentru că am uitat ce-i încrederea și sacrificiul și am uitat că soarele există, deși nu strălucește azi, acum. Ne-am obișnuit să înfigem adânc cuțitul în rană și să îl tot răsucim, să ne asigurăm că ne facem bine „meseria”, dar dacă din rană nu curge sânge, ci curge iubire, să știi că acolo e sacrificiu. E sacrificiul unui om de a ierta, e puterea lui de a te iubi, de a avea o dragoste bogată, care nu presupune reciprocitate. Ne-am obișnuit să primim totul de-a gata, să întocmim liste stufoase cu pretenții, prezentate pe biroul părinților încă de când deprindem arta vorbirii corecte. Suntem irascibili și ne umflăm ca niște curcani gata să explodeze atunci când nu ni se face pe plac. Studiem în școli cu renume materii pe care nu le vom înțelege nici dacă ni s-ar băga pe gât cu lingurița informația, dar suntem acolo pentru că așa fac toți copiii de bani gata. În locul potrivit, la momentul potrivit, dar nu persoana potrivită.
Suntem generația greu de mulțumit! Mereu cu gadget-urile în brațe, la curent cu ceea ce se întâmplă prin lume, atenți la noutățile din lumea mondenă, dar mereu deconectați de Cer. Suntem generația care a uitat să zâmbească și să se bucure de aerul proaspăt al dimineților, generația care se grăbește, deși avem aceleași douăzeci și patru de ore pe zi dintotdeauna. Dimineața, ne îmbătăm cu mirosul unei cafele pregătite în pripă și ne îndopăm cu un corn plin de calorii, gata să înotăm printre norii unei noi zile. Ne bosumflăm și am fi în stare să ridicăm pumnul la oricine îndrăznește să ne stea în cale în trafic. Întârziați, ca de obicei, ajunși la serviciu, suntem gata să ne predăm în brațele stresului și suntem vizibil iritați de figura acră a șefului. Acasă, le explicăm copiilor că nu avem timp pentru ei și că noul lor joc este destul de neinteresant cât să ne facă să le oferim o nouă doză de descurajare.
Trecem prin viață ca niște pânze decolorate și nu vrem nicicum să profităm de lucrurile cu adevărat prețioase, care ar putea să ne coloreze câtuși de puțin traiul plictisit.
Suntem generația imposibil de mulțumit!

Nu confundăm stabilitatea cu încăpățânarea!

Sunt sigură că au existat n situații în care lauda a fost plăcerea ta: „Eu sunt un om stabil, ori de câte ori mi s-a spus să fac un anumit lucru, am avut grijă să mă bazez doar pe punctul meu de vedere și lucrurile să le ordonez în felul în care conștiința mea mi-a dictat.”
Aș fi fost cu mult mai bucuroasă pentru tine dacă tăceai atunci. Sursele explică diferit termenul de „stabilitate” vizavi de cel de „încăpățânare”. În timp ce încăpățânarea, ca și prostia, are „talentul” de a fi insistentă și are ca punct de plecare stăruirea într-o comportare voluntară, fără a ține seama de împrejurări, stabilitatea presupune o latură echilibrată, solidă, trainică, exprimă durabilitatea, și nu îndărătnicia. O altă caracteristică ce definește încăpățânarea este căderea în nătângie, opusă de cea a stabilității: consecvența. Când decizi să te ambiționezi într-o idee, când nu mai ții cont de alte opinii, când tot ceea ce vine din exterior este alterat (din punctul tău de vedere) și nu are sens, devii un robot al propriului eu. Într-o împrejurare, Titu Maiorescu îl „compătimea” pe omul care, după doar un curs de psihologie, ar avea pretenția de a cunoaște oamenii, pentru că experiența stăruitoare, dar neprevenită va trebui să ne ferească să ocupăm locul gol în care nu am putut menține corespondența dintre ficțiune și real cu fantome ale imaginației. Pentru a cunoaște oamenii trebuie să ne îngăduim timpul de a-i asculta, de a le soarbe ideile, fără a le trece prin sita judecății, fie ele oricât de persuasive și totuși, în urma acestui proces de „omenie”, să rămânem stabili. Evitând să ne apropiem de orice anticipare a judecății trasăm linia către siguranța simțirilor noastre, iar în viața de zi cu zi, înconjurați de atâția „teoreticieni”, este destul de greu să faci slalom printre influențe și totuși să continui să sari peste toate pragurile de îndoială, rămânand un om trainic, stabil.
Când hotărăști să fii stabil, nu te încăpățânezi să elimini din jurul tău orice opinie, fie ea și bună, ci, în ciuda acestora, rămâi trainic ca un stejar. În timp ce viața continuă, singurele schimbări din viața unui stejar este faptul că rădăcinile lui se înfig tot mai adânc în sol.
Când hotărăști să te încăpățânezi, în goana ta nebună către perfecțiunea individuală, pierzi oameni, păreri strălucite, timp și dizolvi picătură cu picătură nevoia de a fi altruist.
În ciuda faptului că la orice cotitură de drum te așteaptă un om care abia așteaptă să te influențeze într-un fel sau altul, tu încăpățânează-te să rămâi stabil!

Prin excelență, a creat totul din nimic, dar mântuirea nu e la grămadă

Hexameronul este dovada atotsuficienței. A avut nevoie doar de șase zile pentru a crea totul din nimic. Nu a avut la îndemână nicio substanță miraculoasă, pe care să o împrăștie și astfel totul să ia ființă, nu a avut la picioare o lume pe care să o ordoneze ulterior după bunul plac, ci într-o zi a decis să facă totul din nimic. A întocmit prin excelență omul, deasupra dobitoacelor, cea mai înaltă creație terestră, și ar fi un semn de aroganță să proclamăm că lumea e prost întocmită. Doar păcatul adamic a putut răsturna ordinea lucrurilor și totuși, a existat un preț, plătit mult prea scump pentru un nevinovat.
Așa cum Dumnezeu decide de unul singur ceea ce face, așa cum într-o zbuciumată zi a decis să își trimită fiul pe pământ pentru a răscumpăra prețul creației, a lăsat omenirii conceptul de liber arbitru. Astfel că omul își alege singur drumul, nimeni nu vine să îl tragă de mânecă dacă astăzi a mințit și ieri a furat, dar bineînțeles că nici mântuirea nu este la grămadă. Dacă tunetele care zguduie cerul și îți poartă casa pe ape ca o barcă fără vâsle nu te-au convins, dacă urechile tale au rămas tot surde la zgomotul uraganelor, dacă niciun semn de sus nu te-a convins că este și pentru tine un loc în Cer, nu te aștepta că ceva de pe pământ va reuși să o facă. Ca liber arbitru, singur vei hotărî când este momentul să lași mâna perfectă să spargă ghețarul de la ușa inimii tale. Dumnezeu nu te obligă, dar te așteaptă.
Așteaptă ziua în care îl vei pofti în grădina ta pentru a planta din nou. Rămâne la latitudinea ta cât mai vrei să lași buruienile uscate să îți ocupe terenul, pentru că, să recunoaștem, abilitățile tale de grădinar sunt reduse la zero.

Etichete noi pe produse alterate

De câte ori nu ți-ai întors capul după îndrăgostiții care traversau grabiți strada și le-ai admirat mâinile împreunate? Și de câte ori nu ai tânjit după povestea de dragoste perfectă pe care o visai încă de când îmbrăcai păpuși? Privești în dreapta ta și zărești locul gol. Ai vrea să te grăbești, dar din lipsă de inițiativă și totodată de inspirație, nu ești lămurită de unde ar trebui să începi. Din ultima ta relație ai ieșit cam „șifonată”. Nu îți plăcea că trebuia să îți plătești singură comanda doar pentru că el nu avea destui bani, nu erai încântată că de fiecare dată trebuia să vă vedeți în parc și să suporți temperatura scăzută la mijloc de octombrie... De data aceasta ți-ai propus să schimbi foaia, că doar o domnișoară ca tine merită mai mult. Simți nevoia unui suflet aproape și deja începi să impui criteriile: înalt, ochi albaștri, păr brunet (blonzii ies din discuție, că de când cu bancurile, nu vrei să ajungi bătaia de joc a prietenilor), „câteva” conturi în bancă, o mașină frumoasă și încăpătoare, o casă în stil american, să primești câte o floare diferită în fiecare zi și...
Stop, stop!
Deja ai început construcția unui robot! Oamenii au suflete!
Nu ți-a trebuit mai mult de două minute să revii cu picioarele pe pământ și să îți repeți cu indignare că nu mai există prinți pe cai albi, manierați și tandri, care să îi deschidă ușa unei femei, nu pentru că ea merită, ci pentru că așa au fost educați. Ne-am întipărit bine în minte câteva modele negative și cu ele traversăm lumea. În felul acesta băgăm toți bărbații într-o singură categorie și îi catalogăm drept indiferenți, lipsiți de scrupule și egoiști. De ce așa, fetelor? De ce să îi invinuim pe toți de infidelitate doar pentru că fostului îi plăcea să joace pe două fronturi și dintotdeauna a fost obișnuit să dețină mai multe jucării, ca în copilărie? De ce să îi numim pe toți neciopliți pentru că el a uitat intenționat de ziua ta de naștere și nu a știut că meriți o floare măcar în 8 martie? De ce continuăm să punem etichete noi produselor alterate când tot mai multe surse promovează hrana sănătoasă?
Fetelor, chiar și în cel mai necizelat suflet există cioburi de sensibilitate. Nu vă lăsați păcălite de ambalaj! Încercați cu orice preț să ajungeți la conținut. Abia atunci veți reuși să estimați valoarea produsului și, eventual, să îl și etichetați.

Neștiutori în fața ecuației vieții

Problemele ne fac mici, uneori atât de mici încât ne iau și puterea de a ne bucura de zile noi, de dimineți senine, de oameni și de situații noi, de clipe unice și de povești inedite. Ne fac mici și neînsemnați, iar trestiile cugetătoare sub care ne denumeam odată au devenit buruieni otrăvitoare. Nimic nu ne mai încântă, totul pare greu, de neatins, de nerezolvat, ne plictisim repede, uităm ușor, ne bucurăm puțin și criticăm mult.
Ne îngrozește gândul că am putea rămâne singuri și-i obligăm pe oameni să ne suporte până și cele mai mizerabile gesturi, îi torturăm emoțional și le călcăm pe sentimente, semănăm dispreț și aroganță. Ne place să o facem pe înțelepții și să dăm sfaturi pe care noi nu ni le-am însușit niciodată, suntem preocupați de lucruri ce nu ne reprezintă și vrem să avem în jurul nostru oameni cât mai culți, măcar că nu le vom urma niciodată exemplele. Suntem mereu în căutare de soluții, generând probleme, căutăm răspunsuri, lăsând în urmă doar întrebări. Ducem lupte străine și căutăm scuze când ceva nu iese bine, suntem obosiți și cu sufletele înnegrite de vicii, fericirea ne scapă printre degete și întotdeauna vrem să ne încheiem socotelile în ultimul moment.

Am devenit copii neștiutori în fața ecuației vieții pe care știm că nu o vom rezolva niciodată. Asta pentru că nu ne-am propus mai mult.

Ceai cu gust de toamnă

Soarele părea să fie generos cu oamenii astăzi, își revărsa razele rozalii peste pământ, acoperind covorul de frunze din grădina casei. Pe masă, aburind, ceaiul răspândea miros de scorțișoară, parfumând camera pustie. În suflet se perindau sentimente de mulțumire și împlinire, iar pentru femeia confuză ce își atârna degetele pe cană se tăiau felii de dragoste.
Dragostea era generoasă cu biata singuratică așa cum este toamna în risipa ei, cu câteva cuvinte simple, dar care au reușit să liniștească valurile. Printre grijile ei, uitase de buchetul de flori parfumat ce străjuia biroul din lemn de cactus, de azurul bucuriei, de mărunțișurile vitale care îi încălzeau inima în diminețile târzii de toamnă. Mirosul parfumat al ceaiului o trezi din visare. Ar fi vrut să primească o bucățică de cer, pe care să o simtă doar a ei, dar se mulțumi cu câteva frunze uscate, ar fi dansat desculță în ploaia tomnatică și văzduhul i-ar fi fost partenerul ideal, dar se mulțumi cu valsul care făcea din camera micuță și prăfuită o oază de cântec. Și ar mai fi vrut să scuture covoarele de toate așteptările zadarnice, de dezamăgiri și clipe de regres, de oamenii care i-au promis multe, dar s-au grăbit să plece înainte de a împlini, de cei care i-au adus nori pe cerul vieții și i-au dezordonat fulguirea de binecuvântări.
Curățenia generală își aștepta tăcută rândul, dar ea simțea că nu este încă timpul. Era o dimineață însorită de octombrie și ceaiul aromat trebuia savurat până la ultima înghițitură.

Povestea care nu „a fost odată”

Se scria încet, cu ezitări și momente de tulburare. Stiloul îmi tremura în mâini și toată amăreala din suflet era acum pe filele cărții. Trăiam clipe de confuzie, iar sufletul îmi transmitea o oboseală neobișnuită, pe care somnul nu ar potoli-o.
Continuam să îmi scriu povestea în tăcere, zâmbind ori de câte ori așterneam pe hârtie vreo clipă frumoasă, lăsând să îmi curgă câte o lacrimă pe care parchetul vechi o înghițea cu poftă atunci când mintea îmi transmitea toate momentele de declin din povestea mea. O voiam perfectă, fără rânduri libere, umplută cu raze blânde de soare și iată că era purtată de vânt prin deșerturi uscate, bătută de furtuni nemiloase și prăfuită. Mi-am lăsat capul obosit pe măsuța din lemn și așteptam un semn. Știam că niciodată nu voi putea scrie o poveste perfectă fără o mână perfectă, deja începeam să recunosc asta. Liniștea încăperii devenea apăsătoare și aerul sufocant. Stiloul zăcea sub o grămadă de hârtii mâzgălite, iar florile pe care le primisem în urmă cu două luni răspândeau un miros greoi, de parcă m-aș fi aflat într-un cimitir. Uitasem cum se manifestă emoția unei fete atunci când i se întinde o floare, uitasem bucuria pe care o ai când primești un cadou, oricât de neînsemnat ar fi, uitasem că printre oameni mai sunt și OAMENI. Uitasem. Simțeam cum obrajii mi se strângeau din cauza lacrimilor și inima scâncea de durere. Pleoapele mi se împreunau și, în pofida eforturilor de a rămâne trează și de a încerca să mai salvez ceva din povestea aceea, somnul s-a instalat cu repeziciune. Am visat cum mă rugam: „Doamne, nu vreau să mai continui să scriu eu această poveste. Tu vezi că e moartă și orice încercare de a o aduce la viață îmi sfâșie câte o bucățică din mine. M-am încăpățânat să rămân aici, deși de multă vreme nu mai era nevoie de mine, mi-am călcat pe suflet și iată că acum îmi trimite durerea. Te rog, ia Tu stiloul și scrie povestea mea!”
M-am trezit cu ochii umflați, dar mă simțeam ușoară ca o pană. Mi-am aruncat ochii plictisiți câtre cartea cu pricina și am început să citesc. Rândurile nu îmi sunau cunoscute, nu am fost eu cea care a scris „Este un început frumos și mă așteaptă multe momente frumoase, iar floarea roșie pe care am primit-o emană un parfum proaspăt și îmbietor”. Dar unde e floarea? Era pe colțul biroului și îmi zâmbea cu subînțeles. Povestea urma să fie scrisă de o mână perfectă și nu avea cum să fie altfel decât asemenea mâinii.
Era, totuși, ceva ciudat în povestea asta: nu mai începea cu „A fost odată”.

Unele drumuri trebuie să le parcurgi de unul singur

Nu este rău să privim înapoi și să vrem să îndreptăm lucrurile pe care orgoliul nostru le-a strâmbat, să reluăm lecțiile pe care le-am învățat cu atâta sârguință de-a lungul anilor și să reîntâlnim oamenii care, la un moment dat, s-au descotorosit fără nicio urmă de remușcare de noi. Dacă ceea ce ține de noi se face la momentul potrivit și dacă începerea fiecărei zile nu mai păstrează bucăți din ieri, vom ști mai bine ca niciodată că orice dimineață în care ne trezim confuzi e restul de viață care ne-a mai rămas. Dacă am înceta să ne mai plângem de neajunsuri și dezamăgiri, de oameni pe care i-am iubit și care ne-au întors spatele, de timpul prea scurt și de vremea neprielnică, am învăța că lecțiile cele mai importante sunt însoțite de lacrimi. Și dacă tot vorbim de asta, se știe deja că oamenii cu ochi frumoși sunt cei care nu au uitat să plângă.
Va veni o zi în care cea mai bună decizie va fi aceea de a întoarce pagina și de a te apuca din nou de scris. Mai drept, fără ezitări și stersături și poate intenția ta va fi aceea de scrie despre sfârșit. Ei bine, acela va fi doar începutul. Și ca să scrii despre oameni, trebuie să privești și din punctul lor de vedere lucrurile, trebuie să simți cu ei și chiar să plângi cu ei. Însă, dragul meu cititor, ia în calcul și faptul că, de orice natură ar fi împrejurările, unele drumuri trebuie să le parcurgi de unul singur, unele lecții trebuie să le înveți fără profesor și unele iubiri trebuie să le uiți doar pentru că prețul lor este prea mic.
Ceea ce inima nu poate șterge, preia rațiunea.

Rugăciuni pentru Cer care zac pe pământ

Cu toții visăm ceea ce e mai bun pentru noi. Dar ce facem când visele acestea sunt zdruncinate de neîmplinire? Ce facem când temeliile se clatină, iar zidurile stau gata să cunoască gustul prăbușirii? Pe cine învinuim?
Deseori, rugăciunile noastre nu au puterea nici să atingă tavanul, suntem vlăguiți și ne plângem că Cerul e surd. Dacă ordinele nu ne sunt executate, ne grăbim să proclamăm neexistența lui Dumnezeu, iar dacă primim răspunsul mult așteptat îngăimăm un „Mulțumesc, Doamne!”, pe care nu îl aude nici praful de pe dulap. Uităm că Dumnezeu, de cele mai multe ori, nu se uită la mâinile împreunate, ca ale fariseilor odinioară, ci la inima sinceră, ca a vameșului smerit. Suntem săraci și goi pe dinăuntru, dar ne ocupăm în continuare cu multă migală de exterior. Avem gâtul vestejit de la atâtea strigăte fără răspuns, ochii uscați de lacrimi neșterse, trupul sângerând în bătaia vântului furios și Cerul pare tot mai departe. Atât de departe că mâinile uită să se mai ridice pentru a implora suveranitatea. Suntem trântiți în praful lumii, toată nebunia ei ne împresoară mintea și rănile din genunchi sunt semnul nopților zbuciumate. Și totuși, toate rugămințile fierbinți au rămas acolo, în camera aceea pustie și prăfuită. Zac la pământ și cerul pare să le respingă, considerându-le nedemne.
Dacă am înălța mai des rugăciuni spre Cer și nu le-am mai frânge zborul, poate ne-am recupera aripile.
Dacă omul ar conștientiza existența unui Dumnezeu mare, pământul acesta arid s-ar mai bucura de minuni. Dar atât timp cât rugăciunile lui scurte, în care repetă aceleași cuvinte banale, fără noimă, vor umple încăperea, cenușa de la picioarele lui îi va usca inima. Va avea mâinile împreunate, dar inima mereu goală.

Toamna din povestea mea

Zgomotul pașilor este cântecul ce îmi deschide ochii obosiți în timp ce privesc dansul frunzelor care se rostogolesc pe pământ, pierzându-și culorile vii. Oamenii grăbiți care își fac timp să admire covorul migdalat ce acoperă parcul și frunza cafenie care se încăpățânează să nu coboare de pe ramuri, crezând că nu și-a îndeplinit în totalitate misiunea sunt doar câteva elemente de început din povestea mea. Toamna aceasta se scriu povești de dragoste inedite, care se regăsesc pe aleile tăcute ale parcurilor, se compun melodii pentru suflete frumoase și oamenii se înrudesc cu natura. Toamna aceasta, deși m-a găsit pustie, golită de sentimente și cu gustul amar care îmi usca în fiecare zi gâtul, și-a dezgropat pomii de splendoarea lor pentru a-mi dărui mie haina bucuriei. Mi-a țesut-o cu răbdare, timp de ani de zile, pentru ca astăzi să mi-o pună pe umerii obosiți de atâta așteptare. Toamna aceasta m-a găsit rătăcind pe străzile Clujului în căutarea celor mai frumoase locuri din natură, scotocind prin buzunare în speranța că acei ultimi bănuți vor fi suficienți pentru un ceai fierbinte, cu aromă de toamnă.
Clujul este îmbrăcat în veșminte tomnatice și pare să radieze de fericire. Oamenii zâmbesc și își împletesc coronițe din frunze, își dezvăluie poveștile la tulpinile pomilor dezbrăcați, iar soarele încă mai aruncă raze spre pământ. Doamna aceea certăreață, care a ocupat primul loc în piață, încă mai caută metode de a-și convinge eventualii clienți că merele ei sunt mai zemoase decât cele de pe taraba vecină.
Feleacul își dezbracă și el pomii în văzul turiștilor dornici de cunoaștere, Parcul Central zumzăie în ultimul dans al frunzelor, cafenelele își întâmpină cu decor de toamnă clienții înfrigurați, iar școlile sunt călduroase și primitoare de compuneri pe tema toamnei.
Asta e toamna din povestea mea. O toamnă care îmi va scrie drept povestea, fără ștersături, fără intervenții din exterior. Fără soare, dar plină de lumină. O toamnă pentru clujeni. Pentru noi, oamenii frumoși.

Din nou, bărbații nu înțeleg

Când este respinsă, se izolează de restul lumii, pleacă în lumea ei. Nu plânge cu ochii, ci cu inima.



Bărbații se plâng din ce în ce mai mult, nu mai înțeleg FEMEIA. Ea e interesată de discuții banale, dar cu oamenii dragi, de lucrurile mărunte: o floare, o îmbrățișare, o vorbă caldă și un "te iubesc" rostit clar. Preferă compania unui bărbat deștept, în schimbul celei unui bărbat frumos. Îi plac discuțiile lungi și plictisitoare, iubește detaliile și e perfecționistă, iar când cineva este prea categoric, se face că nu înțelege. Când vede un bărbat amuzant e fascinată, iar avansurile unor oameni cu faimă, dar ieftini în cuvinte, o dezgustă. Se prinde de orice detaliu pentru a-și atinge scopurile și nu este dezamăgită când se întâmplă să greșească. Ghimpele veninos al eșecului nu reușește să îi smulgă nici măcar o remușcare, presiunea solicitărilor, trecerea de la calm la haos și furtunile de îndoială sunt mărunte pe lânga bucuria ce o trăiește în compania unui suflet drag. Se simte frumoasă chiar dacă nimeni nu i-a spus-o de ani de zile, iar ridurile le cataloghează drept experiențe. Știe că nu are nevoie de machiaj și haine scumpe pentru a fi mare în ochii cuiva.

Lumea cărților e lumea ei, iar in serile singuratice, evadează. Iubește scrisul, arta, frumusețea simplă, iar o carte bună o culege dintre furtuni, îi mângâie tâmplele timpului și eliberează stoluri de fluturi pentru ea, o carte bună o ridică la rang de operă de artă.

Când își pierde cuvintele, își adună gândurile.

Când sufletul se oglindește în muzică

În pași de dans iubirea s-o cunoști,
Și-o viață să înveți s-o explorezi,
Pe portative muzica s-atingi,
Cântând a ta iubire, să visezi.


Nu scriu versuri, iar dacă totuși îndrăznesc să o fac, recunosc, se întâmplă foarte rar. Îmi exprim gândurile scriind, scriind mult, lăsând rândurile să curgă, până ce zgomotul lumii mă trezește într-o altă realitate - muzica. O ascult, o înțeleg, o trăiesc și las versurile să mă culeagă dintre furtuni. Mă regăsesc în cuvinte simple și deseori, în cele mai joase și mai îndepărtate note. Atunci muzica îmi înalță ochii, imi eliberează sufletul, mă conduce încet pe portativ și mă lasă la jumătatea drumului. Dar eu n-am învățat încă notele înalte! Mi-a plăcut dintotdeauna să mă ocup de cele joase, parcă ele exprimau cel mai bine stările mele de spirit. Și cum? Fericirea se cântă pe notele înalte! Dar am cântat fericirea oare? I-am învățat melodia? Îi știu ritmul? Da, i-l știu! Știu să o cânt cel mai bine, o duc pe cele mai înalte note și o susțin puternic, iar notele de jos rămân undeva în urmă, nu acolo e locul meu.


Note înalte, atinse ușor, ritm alert, voce caldă, suflet blând, chip frumos...om drag, încântă-mă!

Când critici, începe cu tine

Când crezi că ești mai bun decât ceilalți, acordă-ți ceva timp s-o și crezi.

În scurta noastră călătorie pe pământ, cu toții ne-am ales o singură meserie și anume cea de judecător. Nu mai trebuie să studiem ani întregi în facultăți riguroase sau să petrecem nopți albe cu niște amărâte de foi în mână, cu o cafea amară și cu ochii pe jumătate închiși, oricum noi avem foarte bine dezvoltat spiritul critic. Uităm că suntem simpli călători, ca și cei înspre care ne îndreptăm cu superioritate indexul. Îi criticăm pe alții pentru lucrurile pe care aceștia le-au realizat neținând cont de faptul că noi nu am făcut nici un sfert din cât au făcut ei. Îl criticăm pe cel ce cântă, fără să știm ce-i aceea notă muzicală sau cum arată un portativ. Dar îl criticăm, pentru că nu ne place melodia, e prea sobră, prea...îți spun eu cum e: prea reușită pentru urechile tale. Îl criticăm pe cel care gatește, nu ne place gustul, ceva lipsește, sosul e prea picant, salata are prea multă sare... Tot eu o să îți spun din ce cauză: e prea bună pentru papilele tale gustative. Ne-am obișnuit așa, e placut să critici,așa-i că te face mai interesant? Oamenilor le observăm numai defectele, le analizăm greșelile, iar statutul de critic ne încântă. Îi arătăm pe oameni cu degetul fără a le ști poveștile, ne grăbim să punem etichete și prețurile nu sunt niciodată ridicate. Doar suntem în perioada crizei, aprecierile trebuie să fie pe măsură. Însă fii atent, dragă Mr. Perfect, în momentul în care îți îndrepți degetul către cineva pe care îl consideri neimportant, s-ar putea ca, din inerție, propriul deget să se întoarcă spre tine.

Lasă-mă să văd lucrurile bune pe care le-ai făcut tu, pentru ca apoi să îmi conștientizez greșelile.

Dragostea? La momentul potrivit.

Se spune că gesturile mărunte sunt cele mai frumoase.


Nu știu prea multe despre dragoste (probabil urmează să aflu), dar iubesc. Iubesc dezinteresat, fără să mă gândesc că asta mi-ar aduce beneficii, mă antrenez într-o luptă din care nu știu dacă voi ieși biruitoare, dar știu că întotdeauna merită să încerci.

Se spune că omul potrivit îl vei găsi la momentul potrivit. Nu știu dacă acesta este momentul potrivit sau va fi peste un an, doi, zece, dar știu că unii oameni chiar merită iubiți. Poate pentru simplul fapt că îți aduc un zâmbet când lumea ta plânge. Sau pentru că un suflet drag te îmbrățișează când egoismul lumii te doboară. Nu știu adevăratele motive care se ascund în spatele iubirii pe care o primesc sau poate nu le stiu în totalitate. Oricum nu vreau, momentul acesta îmi ajunge cât zece ani de lacrimi.

Chiar dacă nu acesta este momentul potrivit, o să iubesc în continuare. Merită „efortul”.

Cauți lucruri de valoare în cenușă? A murit povestea Cenușăresei.

"Dacă vrei modificări exterioare, caută în altă parte. Dar dacă îți dorești creștere interioară, citește mai departe." Acestea erau cuvintele care mi se adresau oarecum tăios în introducerea cărții pe care îmi pusesem în gând să o citesc astăzi. Poate mi-aș dori să stau față în față cu autorul chiar în acest moment, consider că are de dat niște explicații. Nu poate fi chiar atât de categoric.

Dar să ne gândim preț de câteva clipe la omul nostru. Caută fericire, bani și faimă, le caută cu disperare, dar întotdeauna în locuri nepotrivite. Caută bani în brațele unei femei măcar cu 30 de ani mai mare decât el, caută fericire în locuri pline de mizerie și faimă în afaceri murdare, iar ca să devină cult, citește romane de dragoste. Așa-i că nu-i poți înțelege pe oameni? Nici eu! De ce alegem să căutăm lucrurile de valoare în cenușă? A murit de mult povestea Cenușăresei. Se tipăresc zeci de cărți zilnic și mă tot întreb: pentru ce? Aș vrea să știu numele unei cărți care a schimbat o viață. Sau scriitorii își aștern gândurile și experiențele în cărți stufoase numai de dragul de a profita din plin de plăcerea ce o au atunci când își citesc "munca" din timpul nopților? Tind să cred că, pe lângă acest motiv, au existat și altele, mult mai profunde.

Scriu pentru că așa mă recompun, citesc pentru că asta mă destinde, mă scoate din lumea banalului ori de câte ori cad intempestiv în ea. Scriu pentru că asta mă definește. „O putem numi tapiserie a frământărilor, simfonie a emoțiilor sau orchestrare a extremelor, de la răsărit până la apus.”