Dacă ai un vis, apără-l!

                                 Foto: Cătălin Sebastian Hodiș

Suntem ocupați să pornim pe mai multe drumuri deodată și să ratăm destinațiile. Ăștia suntem noi, oamenii. Tot timpul dornici de titluri, de reputații impecabile, de nume și de recunoașteri. Dincolo de toate acestea, tronează frica de eșec, acea frică ce nu iartă niciun vis, ci le poartă zgomotos prin noroiul nesiguranței, pentru ca apoi să le trântească la pământ fără suflare.
Oamenii, de cele mai multe ori, îți vor spune că nu poți, că visurile tale îți depășesc înălțimea. Dacă oamenii nu pot face ei înșiși un lucru, o să îți spună că nici tu nu ești în stare să îl faci. Și dacă totuși o vor face, dacă totuși vor mima o încredere nesimțită pe care pretind că o au, este doar din compasiune, din dorința de a râde sarcastic de rezultatele deja închipuite.
Dacă ai un vis, trebuie să îl aperi. De multe ori, ne cufundăm adânc într-o tăcere plictisitoare și așteptăm ca Dumnezeu să ne ajute.
Într-o zi, la masa de prânz, pe când își surprinse tatăl cu furculița în aer și cu ochii pe pereți, un copil se grăbi să îi istorisească ceva visătorului său tată:
„ -Tată, ascultă asta: Un om a căzut într-o apă adâncă. După mai multe încercări eșuate de a ajunge la mal, în fața lui a ajuns, în sfârșit, o barcă. Din barcă s-a auzit o voce puternică ce îl întreba dacă are nevoie de ajutor, iar el, foarte hotărât a zis: „Nu, nu este nevoie, mă va ajuta Dumnezeu.”
După ceva vreme a mai sosit o barcă: „Hei, ai nevoie de ajutor?”, iar omul nostru a dat același răspuns, că pe el îl va ajuta Dumnezeu. A murit și a ajuns în Rai, iar prima întrebare pe care i-a pus-o Lui Dumnezeu a fost: „Doamne, de ce nu m-ai salvat?”, iar răspunsul i-a venit aproape imediat: „Ți-am trimis două bărci să te salveze, prostuțule.”
-Mda, amuzant, replică tatăl, cu ochii pironiți în același punct de pe perete.
-Atunci ar fi cazul să îți iei ochii de pe pereți, că de câteva minute mănânci doar aerul de pe furculiță.”
Aceștia suntem noi, trestiile pe care vântul le frânge la prima rafală și tare greu este procesul de revenire la poziția inițială. Ne poartă gândurile și aceste călătorii sunt, de cele mai multe ori, cele mai lungi. Și uite așa ratăm momentele însemnate ale vieții.
Dacă am fi mai statornici pe ceea ce credem, mai mulțumitori de ceea ce avem, mai răbdători cu ceea ce ne agasează și mai luptători pentru imboldurile spre reușită pe care le primim, am reuși să ne depășim acest sedentarism vârtejos. Am căuta impliniri acolo unde oamenii nu caută de obicei, pentru că acolo e răspunsul.

Oamenii care rămân

Sunt oameni pe care îi iubim toată viața, fără de care ne-am simți incompleți, oameni pe care îi rănim și, cu toate acestea, se vor încăpățâna să rămână.
Sunt oameni care nu ne vor înțelege niciodată acțiunile sau felul în care ne raportăm la anumite situații și, cu toate acestea, nu se vor simți îndreptățiți să primească vreo explicație, ci vor avea mereu umerii liberi pentru încă o îmbrățișare.
Oamenii nu merită să sufere doar pentru că noi n-am învățat să ne comportăm. Nu vom reuși să fim mereu ceea ce ei așteaptă să fim. De multe ori îi vom dezamăgi, le vom face răni fără intenția de a le și trata și vom acționa fără ca ei să înțeleagă motivele. Bineînțeles, nu vom considera niciodată că merită și explicații în urma atâtor lovituri. Și totuși, de ce aleg oamenii să rămână? De ce nu își iau frumos catrafusele și să se retragă în locuri mai „călduroase”, că doar și păsările, când frigul se întețește și mediul nu le mai este prielnic, pleacă. Ce-i în neregulă cu oamenii ăștia? Parcă ar fi niște marionete cărora le place să sufere. Dă-le în cap și o să rămână în același loc, că doar ei iubesc și susțin puternic că dragostea suferă totul.
Bun, dar din câte știu eu, pentru a rămâne, cineva trebuie să îți dăruiască motive. Or, faptul că primesc mereu lovituri, una după alta, care mai de care mai usturătoare, nu cred că ar avea o prea mare putere de persuasiune.
Ei bine, cei care aleg să rămână o fac pentru că mai presus de orgoliul care înflorește țanțoș în fiecare zi, este o dragoste pe care oamenii nu o vor putea condiționa niciodată. În dragoste nu vom putea niciodată să spunem: „Te iubesc, dar...” Nu! „Te iubesc” și atât! Aceea e dragostea adevărată care îi face pe oameni să aștepte, fără a le oferi spații-limită, fără a-i supune chinului de a conștientiza că la fiecare capăt de neînțelegere îi așteaptă indiferența, neliniștea sau abandonul. Este dragostea care rabdă și care știe că orice piatră poate suporta puterea daltei și orice suflet, oricât de împietrit ar fi, poate cunoaște schimbarea.
Ca oameni, trebuie să învățăm să le dăruim oamenilor sentimentul de siguranță care nu îi va lăsa niciodată să plece.