Drumul spre (a)casă

Părea totul ușor. La destui kilometri depărtare de casă, studiile îi provocau o plăcere covârșitoare.



Nu mai simțea dorul acela sufocant pentru părinți, frați, surori, era bărbat în toată firea și îi plăcea să admită asta. Știa că singura lui grijă era proiectarea unui viitor, iar în sprijinul acestui gând se trezea în fiecare zi dis-de-dimineață cu noi idei și citea din cartea ce avea să deschidă imperios semestrul al doilea: „Crimă și pedeapsă”, de Dostoievski. Sorbea cu poftă fiecare capitol și, deși cele șase sute de pagini se anunțau pline de suspans, interesul se pierdu treptat. Citea mecanic, pierzând din când în când firul acțiunii.

În timp ce pagina 83 îl obosea cu fluctuațiile lui Raskolnikov de a-și duce la bun sfârșit planul, mintea îi țesea alte gânduri. Se reconstituia drumul spre casă, un drum de țară, prăfuit în timpul verilor, care ducea direct la casa zugrăvită în culoarea piersicii din pantă.

Din casă, ca de obicei, răsuna tonul ridicat al mamei. Nu că ar fi nervoasă sau nemulțumită, ci pentru că acesta era felul ei de a conversa. Îi plăcea vocea mamei, iar tonul acela ușor strident se contopea cu frenezia revederii. Știa că mama lui, deși îl iubește, nu i-ar fi alergat înainte, înăbușindu-l cu o îmbrățișare care l-ar fi lăsat pentru câteva secunde fără aer. Firea ei rece, aproape severă nu ar fi împins-o niciodată la un așa tratament.

Mintea i se trezi abia la pagina 87, când capitolul 6 avea să se sfârșească.

Cu toate acestea, drumul către casă era ceea ce îl liniștea peste măsură în această duminică ploioasă de februarie.


Se simțea singur. Își lăsă capul ostenit pe pernă și adormi.

Scrie, dar fă-o responsabil!

Oare de ce trebuie să scriem chiar toate lucrurile care ne vin în minte? De ce oamenii trebuie să ne cunoască fiecare colțișor al minții, fiecare gând, fiecare emoție?
Chiar nu sunt lucruri care merită să rămână strict personale și pe care să le dezbați doar tu și sufletul tău?

Mă îndoiesc că oamenii ar fi foarte interesați să afle ce ai mâncat la micul dejun, cu cine ai fost la cumpărături, de câte ori te-ai certat cu vecinul, ce nu îți convine la iubitul tău/iubita ta sau în ce constă noua dietă.
Cred că fiecare dintre noi are un stil propriu de viață, iar dacă am avea nevoie de schimbări, cu siguranță ele ar veni din interior.

Nu-ți mai plac fețele morocănoase și vrei să convingi oamenii să zâmbească mai mult? Fă-te clovn! Ai avea succes garantat.
Ai sfaturi de dat? Fă-te medic!
Glumesc, treaba nu stă chiar așa. Dar, pe bună dreptate, oameni buni, ce-i al nostru, să rămână al nostru. Să nu ne mai punem viața pe tavă din dorința de a câștiga admirație. Se va crea un efect invers, credeți-mă!

Tind să cred că ar trebui să fim, totuși, ceva mai rezervați. Nu e nimic rău în a fi „povestitor”, dar în momentul în care insiști asupra unui lucru superficial, cum ar fi zâmbitul continuu, lucru pe care nici tu nu îl poți face, riști să devii enervant. E drăguț să sfătuiești oamenii să zâmbească, sunt sigură că apreciază, dar lasă-i pe ei să hotărască momentul. Sunt sigură că nimeni nu ar vrea să moară de tristețe.

Și dacă totuși vrei să scrii... Sunt atâtea subiecte pe care cei mai mulți le ocolesc! Fii atent/ă numai câte nedreptăți se săvârșesc în școli, spitale sau alte insituții. Și câți oameni nu își primesc salariile la timp pentru munca prestată. Câte legi promulgate sub ochii nepăsători ai poporului și câte drepturi abrogate! Și multe alte subiecte din realitatea imediată care merită cu adevărat dezbătute și pe care oamenii le-ar citi cu plăcere.
Nu-ți sâcâi semenii cu replica: „Zâmbește oricând!” în timp ce copiii lor îndură foamea sau proprietarii vin să îi anunțe că a doua zi trebuie să părăsească apartamentul pentru neachitarea chiriei. Serios, o să aibă impresia că îți bați joc de suferința lor. În loc de zâmbetul tău până la urechi, sunt sigură că mult mai mult le-ar folosi câțiva bănuți sau o pungă cu alimente.
Haideți să fim mai atenți cu nevoile celor din jur și câteodată, în loc să oferim zâmbete, să deschidem mai bine portofelul.

Să fim realiști cu noi și cu cei din jur și dacă scriem, haideți să o facem responsabil!

Oamenii frumoși ai iernii

Simfonia iernii învăluie băncile obosite de greutatea zăpezii, oamenii coboară încet colinele încărcate de magia fulgilor răzleți, iar soarele se bate cu un nor, în speranța că va reuși să îl învingă și să răsară triumfător.

Doi îndrăgostiți stau îmbrățișați pe o bancă și plănuiesc un „14 februarie” de neuitat. În bătaia fulgilor, râsetele lor fac un ecou grațios. Fulgii dansează și se oglindesc în lacul de la marginea parcului și, din când în când, copacii își cern zăpada de pe vârfuri, aruncând-o cu putere pe pământul înghețat.

Ce n-ai da să te întorci în micul paradis parfumat cu vanilie și scorțișoară din timpul iernilor nemiloase!
O scurtă promenadă în căsuța dreptunghiulară a acelor oameni mereu dornici să își deschidă brațele pentru tine, ba chiar și cămara (mereu înghesuită de borcane cu surprize dulci), ar învia în tine copilul care odinioară invada cămara bunicii și nu ieșea de acolo până nu proba toate soiurile de dulceață. Ți-ar aduce din nou pe buze râsul zgomotos din care nu te oprea nici viscolul care îți șuiera în urechi când te rostogoleai cu sania de două ori mai mare și mai grea decât tine. Ți-ar aminti de ciorapii călduroși pe care bunica ți-i împletea la gura sobei în fiecare iarnă, în timp ce țesea povești pentru copilul pofticios ce îi sorbea cuvintele când dulceața îi era interzisă.

Dacă te-ai mai opri din alergarea ta zilnică, ți-ai aminti că patru ochi triști suspină în prag în așteptarea copilului lor iubit. Borcanele cu dulceață sunt neatinse, ciorapii stau pe măsuța de lemn veche, gata să fie dăruiți, mirosul de vanilie îmbracă odăița simplă, iar prăjiturile așteaptă să fie devorate până la ultima firimitură. Stau în prag, ascultând șuieratul vântului în plină iarnă, gândind că odată cu el va apărea și sania grea, de fier, condusă de băiețelul cu ochi cafenii, cu bujori cât cepele în obraji, care va opri în poartă și își va striga frenetic bunicii, gata de un nou set de laude. Sunt gata să creadă că pe străduța acoperită cu un pufos covor de nea va apărea zburdalnicul lor nepot, cu un bulgăre imens în mâini, gata să îl arunce cu putere, încât ai zice ca și-a propus să găurească ferestrele aburite ale căsuței.
Nu s-au plictisit, ci cu lacrimi jucându-le în ochi, rostesc o rugăciune împreună, ca-n vremurile de restriște. Își împreunează armonios palmele bătătorite, și le strâng cu dragoste și rostesc la unison: „Până la moarte, ca acum 40 de ani.”
De după deal, căsuța se zărește ca o oază de lumină, dar mai mult decât atât, acolo domnește dragostea.

Soarele a pierdut. S-a retras sfios în spatele norului și a hotărât să mai aștepte.
E frumos Clujul iarna. E frumos oricând. Orașul tinerilor, orașul iernilor frumoase, încărcate de magie, orașul care nu te lasă să nu te bucuri.

Tineri și neinițiați

O facultate cu renume absolvită, o slujbă decentă, un statut respectabil, o familie împlinită și sănătoasă din punct de vedere moral constituie ținta tinerilor noștri.

Cred că marea problemă a tinerilor este teama de a nu face nimic și de a fi încolțiți de singurătate. Dorința perpetuă de a se simți importanți, de a ține în propriile mâini realizări grele, de a construi idealuri și de a progresa pe diferite planuri sunt câteva puncte ce macină puternic generația tânără.

Ascultam o mărturie zilele trecute și se vorbea despre cauzele care duc la depresivitate în rândul tinerilor, iar una dintre acestea era chiar insomnia, o problemă care, aș zice eu, ia amploare mai ales în viața celor tineri. Nu de puține ori ceasul indica ora trei, spre dimineață, iar ochii îmi erau pironiți într-un punct fix, somnul refuzând să se instaleze. Problema aceasta a insomniei generează stările de irascibilitate, oboseală cronică, răceli frecvente și incapacitatea de a mai memora. S-au dat și câteva soluții, nu soluții-minune cum ați crede, ci pur și simplu un mic ajutor pentru cei care deja s-au înarmat cu voință. O alimentație sănătoasă, un trai liniștit, un somn nu mai scurt de 7-8 ore sunt câteva puncte de sprijin. Suntem neinițiați, dar, cu toate acestea, avem aspirații mari.  

Avem nevoie de ajutor, de susținere și de aprecieri. Avem nevoie să ni se amintească faptul că PUTEM și că odată cu noi vin schimbările benefice în lume. Trebuie să știm că suntem importanți, că formarea noastră ca oameni în societate este esențială și că timpul pe care îl alocați pregătirii noastre nu este unul pierdut.

E drept că ne-am schimbat. Nu mai suntem atașați de deliciosul desert cu banane al bunicii, nici de cafeaua aburindă de dimineață, pentru că, vedeți și voi, totul e pe fugă și nimeni nu ne așteaptă. Așa că nu ne rămâne decât să prindem din mers piesele puzzle-ului ce imprimă caracterul nostru, al tinerimii încă neinițiate.


Aa, încă o soluție! MUZICA! Nu uitați de muzică!

 

Mai jos am pus un video care vă va ajuta să vă dați seama despre ce vorbesc.

Sursă foto: http://weheartit.com/

Poză de familie

Cea mai mare, mâna dreaptă a părinților și stăpâna casei cât erau plecați la lucru.

Nu mă puteam juca, pentru că fratele mai mic tocmai se lovise și trebuia ținut în brațe, nu puteam sări coarda, pentru că stiva cu vase din bucătarie își aștepta rândul. Nu puteam să citesc, pentru că sora mai mică plângea, iar atenția mea ar fi fost împărţită, nu mă puteam uita la televizor, pentru că cineva trebuia să gătească cina pentru părinții ce se întorceau frânți de oboseală de la lucru, iar aceea aș fi fost cu siguranță eu.

Plângeam în disperarea mea că nu pot fi ca orice fată, ocupată cu păpușile și cu plimbările de la o prietenă la alta. Ca să nu mai spun că mai mereu mama mă sfătuia că singura prietenie care nu îmi va fi niciodată luată era cea cu Hristos. Aveam impresia că își bate joc de mine, că mă vrea singură pentru totdeauna și că înlocuia poveștile cu care ar trebui să mă răsfețe seara cu discursul acesta care pentru mine era o povară.

Tata mă învăța să port întotdeauna un zâmbet pe buze, dar, pe bună dreptate, când sora mai mică vărsa bolul cu supă chiar după ce terminam curățenia, chiar de mi-aș fi scotocit până în adâncul sufletului, tot n-aș fi găsit nici măcar un amărât de zâmbet. Nevoia mea mea mai mare atunci era să mă pot controla, căci sângele îmi năvălea în obraji odată cu o tură bună de plâns. Și credeți-mă, nu era de bucurie.

 Însă aș fi egoistă dacă nu aș aminti că primeam cadouri. Nu mi-au refuzat niciodată nimic, iar eu am învățat să fiu umilă în cereri, așteptam puțin, dar de fiecare dată primeam mai mult decât aș fi meritat.
Mami știa că îmi plac merele și ori de câte ori mergea la piață, ultimii bănuți erau daţi pe câteva mere pentru fiica ei cea mare.

Tati știa că iubesc batoanele cu cocos și, oricât de obosit ar fi fost, niciodată nu ajungea acasă fără ele.

Anii au trecut și, cu tot cu cadourile lor, eram tot mai nemulțumită de condiția mea de „copil fără copilărie”. Mă plângeam cui apucam: bunicilor, verișorilor, mătușilor, vecinilor, tuturor celor care deplângeau starea mea. Știam că prieteniile cu oamenii ar fi necesitat timp, ceva ce eu nu dețineam, iar asta a încurajat introvertismul în care mă afundam.

Am crescut, iar oamenii au început să judece ceea ce eu eram.
„O fire prea închisă, cum își închipuie că o să reușească să aibă vreodată prieteni? Nimeni nu-și dorește să stea în preajma unei încrezute, care își concentrează atenția doar asupra stărilor ei interioare.”
Cuvintele acestea apăsau ca un capac ce se așeza cu forță deasupra borcanului pentru ca murăturile să nu prindă aer, păstrându-se astfel mai bine pe parcursul întregii ierni.

Acum mi-am dat seama cu adevărat că mama mea era mult mai înțeleaptă decât mine când spunea că o prietenie cu Isus nu mi-ar fi zdrobit niciodată așteptările.

Când am terminat liceul, mama a fost prima care s-a oferit să îmi facă o poză pe care ar vrea să o păstreze peste ani,

 iar sora mea avea nevoie și ea de o amintire.