„Te voi iubi și te voi respecta!”

Pe măsuța găurită din bucătărie razele suave își oglindeau splendoarea.
Domnea o liniște de mormânt.
Numai lacrimile care cădeau sacadat pe pardoseala veche mai dădeau viață încăperii.
Sally stătea în genunchi. Era zguduită de durere și o dureau pleoapele. Rugăciunea i se tot repeta:

      «Doamne, unde este omul care mă curta în urmă cu doar cinci ani? Unde i-au dispărut sensibilitatea și iubirea cu care mă înconjura în fiecare zi? Am crezut atât de mult în el atunci când a fost singurul care a privit înspre groapa în care mă aflam și nu i-a fost rușine să îmi întindă mâna. Iar acum...acum...cum să merg mai departe?»

 Privea îndurerată spre cei doi copilași care dormeau, cuprinsă de spaimă. Erau responsabilitatea ei, sursa ei de energie, bucuria care o ținea în viață.
Știa că din clipă în clipă ușa se va deschide, iar soțul ei „spiritual”, preaiubitul ei soț, va împrăștia în încăpere un puternic miros de alcool. Nu va fi blând, de o calmitate impresionabilă, ca atunci când i-a cerut mâna.
Simțea nesiguranța zilei de mâine, dar mai ales a celei de astăzi. Asta o dobora tot mai mult. Se voia puternică pentru copiii ei. Erau singura oază de liniște în mijlocul unei furtuni perpetue.
Ceasul bătu ora 3, iar ochii chinuitei femei refuzau să se închidă.
Deschide ușa dulapului, sperând că mai găsește puțină făină pentru a încropi un mic-dejun pentru sărmanii ei copii. Nu mică îi fu dezamăgirea când constată că punga zăcea goală. Căzu din nou pe genunchi și lacrimile îi șiroiau pe obrajii îmbătrâniți înainte de vreme.

    «Și acum, ce voi face, Doamne? Copilașii mei vor muri de foame?»

 Adormi pe pardoseala umedă. Un zgomot puternic o făcu să sară direct în picioare. Soțul ei...
Femeia privi poza iubitului ei soț din urmă cu cinci ani și o compară cu cea de acum. Ce diferență uluitoare! Și totuși, îl iubea la fel de mult. Cât și-ar fi dorit să i se așeze la piept și să plângă în brațele lui! Cât de mult tânjeau tâmplele ei după mângâierile lui! Îl privea cu dragoste, deși el și doar el fusese cel ce adusese familia lor în starea în care acum se aflau.

Bill căzu pe pat și în clipa imediat următoare, sforăiturile lui umpleau încăperea. Sally se ridică cu grijă de pe genunchi și, plină de o frică inexplicabilă, se îndreaptă spre patul lui. Îi cuprinse capul în mâini și îl sărută pe frunte.
Tocmai când se pregătea să îi scoată pantofii ponosiți, aceasta se trezi cu un picior în piept și căzu inconștientă pe podea. Când puterile îi reveniră, izbucni într-un plâns zgomotos:

     «Oare aceasta mi-e recunoștința, Doamne? Un picior în piept? Oare asta a vrut el să spună în ziua nunții noastre prin : „Te voi iubi și te voi respecta”?»

Ceasul bătu ora 7, iar pentru biata femeie începea o nouă zi care nu promitea nimic.

      «De ți-ai întinde mâna, Doamne, să îmi vindeci inima îndurerată...»

Da, am primit mai mult decât am cerut!

E drept, nu prea scriu despre dragoste. Însă nu poți sta nepăsător la nesfârșit după atâtea moduri în care ți se spune și ți se arată că ești iubit.

Cu ceva vreme în urmă nu credeam că există dragoste adevărată. Eram ferm convinsă că ea trăiește doar pe marile ecrane sau pe filele cărților și că singurul verb pe care oamenii nu au reușit să îl conjuge corect vreodată sau să îl trăiască în toată splendoarea lui era „a iubi”. Într-un fel, m-am obișnuit cu asta. Știam că tot ceea ce aveam de făcut era să resping toate propunerile care mi se desfășurau în fața ochilor ca niște replici uzate, toate avansurile sclifosite să le depozitez în coșul de gunoi și tot ceea ce trecea de cuvântul „amiciție” să combat cu severitate. Eram ironică, iar prin asta speram să îmi îndepărtez „inamicii”. Se pare că asta nu a funcționat prea mult, pentru că tot ceea ce pare interzis la prima vedere este mai incitant, așa că schimbam des tehnicile cum știam eu mai bine.

Dar asta a funcționat până într-o zi.
Nu m-am gândit niciodată că într-o bună zi cu soare, cu prea mult soare, un om cu un așa suflet mare va dori să își petreacă o zi din viața lui cu mine. Și nu m-am gândit nici că după acea zi, pe care am încercat să o evit din toate puterile mele și prin toate metodele, îmi voi dori alte și alte zile, de fapt, întreaga viață alături de acest om.
Nu m-a abordat cu nicio replică agasantă care să îmi aducă vreo grimasă pe față.
Era așa de simplu! Și totuși, atât de special. Am râs împreună, ne-am plimbat, am vizitat locuri noi și așa s-a dus cea mai frumoasă zi din viața mea. Știam că are să urmeze alta, trebuia să urmeze alta.
Omul acesta își croia drum către inima mea și mă vedeam incapabilă de a riposta în vreun fel.

 Nu s-a străduit să își etaleze calitățile și talentele, ci s-a dovedit curios să îmi afle preferințele, ideile, speranțele și tot ceea ce vădeam pentru viață. Mai târziu aveam să aflu că vocea aceea atât de plăcută mie încă din prima clipă când l-am văzut este cea mai frumoasă, iar prin cântecul lui avea să îmi smulgă lacrimi din ochi, lăsându-mă gâtuită de emoție.

 Felul de a fi, comportamentul lui, stângăcia lui în anumite ipostaze și inocența din privire avea să țese o poveste deosebită.
Nu era grabă în vocea și în acțiunile lui, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume. Abia apoi mi-a spus că merit tot timpul.

Nu obișnuia să îmi umple brațele cu flori, dar zi după zi îmi umplea inima de bucurie. Și ce îmi puteam dori mai mult acum, după ani întregi în care am tânjit după lucrurile acelea pe care banii nu le pot cumpăra? Bucurie, liniște, o inimă sinceră și o dragostea care nu este maleabilă în mâna banului.

Nu i-am alcătuit niciodată portretul în nicio rugăciune și nu m-am trezit niciodată spunându-i numele în momentele mele de singurătate. 
De ce oamenii primesc mai mult decât cer? Și de ce acest mai mult e întotdeauna cel mai bun?

Omul acesta m-a iubit fără să știu dinainte ca eu să apuc să îl numesc măcar prietenul meu. În prezența lui eram întotdeauna alta decât Camelia aceea rece și ironică pe care oamenii o cunoșteau. El mă făcea să fiu mai bună, mai altruistă, mai îngăduitoare cu cei din jur.

Iar când pentru prima dată mi-a strâns mâna, am știut că niciodată nu îmi va mai da drumul.

Trăiește credința!

Dumnezeu nu ne-a promis bogăție, nu ne-a spus nici că frigul nopții sau văpaia nu le vom simți, nici că vom trăi fără teamă și nici că nu vom gusta din singurătate, dar a promis că în toate lucrurile El va fi acolo.
Viața e un drum, de multe ori nu prea neted. E un drum pe care îl parcurgem anevoie uneori și când pare că am ajuns la destinație, de fapt, suntem doar la primii pași.

Să trăiești prin credință?
Să trăiești prin credință când totul pare că se dărâmă în jurul tău?
Să dăruiești altora din credința ta?

 Asta vrei Tu de la mine, Doamne? Să întind mâna celor care și-au pierdut orice speranță și să îi ridic? Să le dăruiesc din ce-i al meu și să îi sfătuiesc să meargă mai departe? Să îmi pun în negoț talantul pe care l-am ascuns cu atâta grijă până acum în ștergar? Și eu am considerat că e îndeajuns dacă mă ridic pe mine, e îndeajuns dacă găsesc doar pentru mine motivația fiecărei zile.
Dar oamenii au nevoie să fie încurajați, au nevoie să li se strângă mâna și cineva să îi asigure că Dumnezeu e în controlul a toate. Iar dacă Biblia ne interzice să ne descurajăm, cine suntem noi să stăm împotriva Cărții Sfinte?
Omule drag, cum poți crede tu că pentru tine nu mai există șanse? Cine ești tu să hotărăști măsura cu care Dumnezeu îți cântărește binecuvântările? Și încă nu ai înțeles că El lucrează când într-un fel, când într-altul? Astăzi ești în vale, dar mâine vei urca fericit cărarea. Astăzi ceața te împiedică să privești înainte, dar roua dimineții de mâine îți va dovedi că a ta cărare este binecuvântată. Fii mereu pregătit pentru o nouă binecuvântare!

Dar nu uita: oamenii au nevoie de daruri.

Sunt ca niște vase foarte fine. Și când un vas e fin, prețios, cum altfel te porți cu el decât cu grijă? Pentru că nimeni nu se mai poate folosi de o adunătură de cioburi.

Dumnezeu are nevoie de oameni care iubesc și care încurajează. Are nevoie de oameni care se pun pe un alt loc decât cel dintâi și care sacrifică totul pentru alți oameni. Are nevoie de oamenii care sunt dispuși să mângâie o inimă zdrobită și să încurajeze un suflet slab. Are nevoie de oameni care să stea la răspântii de drumuri și să îi cheme pe cei care aleargă după orice altceva, exceptând Împărăția lui Dumnezeu.
De acești oameni se folosește Dumnezeu: care nu te lasă să pleci până nu ți-au pus o speranță în inimă și un zâmbet pe față.