Sub pașii greoi ai vremii, cu o ceașcă de cafea cu lapte încleștată între degete,m-am decis să scriu câteva rânduri. Ce-i drept, prea multe nu aș vrea să înșir. Surprind în mine o „lene”, o dorință de a face orice altceva, chiar să citesc romanele (care sunt dintre cele mai banale) pentru facultate.
E incredibil cu câtă iscusință a țesut viața toate etapele pe care le-am parcurs, cum au prins grai chiar și dorințele pe care nu îndrăzneam să le rostesc și cum viața mea încă nu s-a plictisit să cearnă momente cărora nu reușesc să le dau o formă, grație frumuseții lor.
Cartea așteaptă tăcută lângă mine să îi fie parcurse și celelalte aproximativ trei sute de pagini. Decid să mai amân. Acum mă simt mulțumită povestind oamenilor cum Dumnezeu știe să umple goluri și să reconstruiască ceea ce oamenii au dărâmat.
Dacă aș începe să scriu o carte, despre ce aș scrie oare? Și mai curios, care ar fi fraza introductivă? Și asupra cărei tipologii umane m-aș apleca?
În pofida norilor, este totuși o zi frumoasă. Pare să nu conteze că de dimineață ploua abundent, iar cuburile de gheață se izbeau frenetic de geamurile apartamentului. Par îndrăzneți norii astăzi.
Gândul zboară, iar din minte răsare un cântec:
„De n-ai fi Tu de partea noastră,
Am fi ca praful luat de vânt,
Am fi o umbră fără viață
Rătăcitoare pe pământ.”
Ce versuri pline! Ca firul de ploaie care este rapid înghițit de pământ după primele raze de soare, așa e omul.
Și ce bucurie să știi că te afli într-o mână care poate stăpâni norii!
Oamenii se feresc să se apropie de Dumnezeu doar pentru că nu simt nevoia de a-L avea aproape. Și totuși, un lucru nu mi-l pot explica: dacă prezența lui Dumnezeu nu este o necesitate în viețile oamenilor, dacă Dumnezeu aproape nu există pentru cei mai mulți dintre ei, de ce când se află în fața unui pericol, rostesc mecanic: „Doamne, ajută-mă!”. Cum pot crede în acel moment că vor fi ajutați de ceva care nu există? „Pretutindeni te izbești de întrebări”, spunea Liviu Rebreanu într-una din cărțile sale, iar acesta a ajuns la o concluzie pertinentă: „Veșnic te chinuiește rostul vieții dacă n-ai pe Dumnezeu în suflet și niciodată nu știi unde-i binele și unde-i răul, căci ce-a fost bine azi, mâine va fi rău... În clipa când Dumnezeu ar părăsi pe om, definitiv, fără speranță, lumea ar deveni o imensă mașină fără conducător, osândită să scârțâie infinit, fără rost, îngrozitor de fără rost... În asemenea lume, viața ar fi un chin atât de cumplit, că nicio ființă simțitoare nu ar mai putea trăi!... Ar fi într-adevăr sfârșitul lumii...”
Și dacă tot vorbim de cărți, nici Camil Petrescu nu este impasibil față de divinitate, iar ceea ce el scrie e ca o concluzie a ceea ce omul alege aici, pe pământ: „Dacă L-am înțelege, dacă L-am închipui, ar mai fi deasupra noastră? Când ești pe o movilă, o vezi toată, o închipui...dar când ești pe un munte uriaș, care trece de nori, nu vezi nimic. Răsplata noastră va fi în viața viitoare când vom vedea și vom înțelege nesfârșit mai mult decât cei care au avut vanitatea științei pe lumea aceasta...”
E incredibil cum literatura poartă germeni biblici și cum zgomotul ploii te face să vorbești mai cu îndrăzneală despre lucrurile cu adevărat importante ale vieții.
