Scrierea și scriitorul - blocaje în traficul cuvintelor

„Literatura e un domeniu îngrozitor. E tortură. Oribil. Scrii și iar scrii, apoi arunci totul la gunoi fiindcă îți dai seama că nu e bun de nimic. Te-aș sfătui să te oprești acum. N-ai vrea să-ți faci așa ceva.”
Într-unul dintre interviurile sale, lui Marc Levy i se punea următoarea întrebare: „Acum doi ani, referindu-vă la modul dumneavoastră de a scrie o carte, ați spus într-un interviu: ”Precum un navigator, îmi fixez un cap pe care sper să îl ating și apoi negociez cu marea în timpul traversării”. E dificil să navighezi în mările literaturii?”
Răspunsul lui, recunosc, m-a surprins plăcut: „Unele zile sunt încărcate cu magie, altele sunt mai dificile. Scrisul este un exercițiu ce te confruntă cu o anumită solitudine, unde incertitudinea te cuprinde în fiecare clipă, unde cea mai mică descurajare te face să te îndoiești de tot și de tine însuți, dar este în același timp și o călătorie minunată în care te întâlnești cu libertatea în toate dimensiunile sale.”
Ei bine, nu e ușor să scrii. Nu te poți așeza liniștit la birou, cu creionul și cu foaia în mână, spunându-ți că în câteva minute vei deține cea mai valoroasă scriere a vremii pe care o vei expune fălos mai multor generații. Nu înainte de a te lupta cu ideile, de a-ți ordona învălmășeala care tronează în mintea ta, pentru ca în final să realizezi că mai tare ai aclamat-o.
Un mare autor spunea la un moment dat că, „odată ce ai terminat de scris o poveste, trebuie să tai partea de început și de final, pentru că acolo ne cuibărim noi, autorii, majoritatea minciunilor.”
Ne pretăm, deci, fără jenă, la o scriere ficțională, din dorința de a construi noi orizonturi, noi deschideri spre lumi necunoscute încă minții omenești, dar din care se extrag beneficiile unei trăiri aproape extraordinare, care te face să vezi într-o cu totul altă lumină ceea ce ai trăit până atunci.
Tot în lectura predilectă am descoperit o altă „boală” a scriitorilor: „Scrisul, în general, e o muncă dificilă. Poți să speri, cel mult, ca măcar o zi să meargă destul de bine. Instalatorii nu au blocaj în a instala, așa cum nici doctorii nu au un blocaj în a trata. De ce tocmai scriitorii trebuie să fie singurii care au găsit o denumire specială pentru lipsa de inspirație și se mai așteaptă și la înțelegere din partea celorlalți?”
E un soi de generalizare aici, pentru că cei mai mulți dintre scriitori nu așteaptă înțelegere din partea publicului. Se simt destul de împliniți în momentul în care cartea lor se află în mâna vreunui om care stă pe bancă într-un parc și citește, ridicându-și din când în când ochii pentru meditare.
Când își vede chipul desenat ce tinde spre caricatură, își amintește că mai are încă de scris.
Și totuși, vor fi lucruri pe care un scriitor nu le va spune niciodată în nicio operă de-a sa.

Cu inima grea

Astăzi am avut curajul să îmi îndrept ochii spre ceruri după atâta ședere comodă în descurajare. Am avut curajul să îmi umplu ochii de lacrimi și să strig după ajutor, să îmi golesc inima de toate așteptările zadarnice, să cad puternic pe pământ și să storc bine punga cu lacrimi. Deși oamenii m-au văzut întotdeauna altfel, de cele mai multe ori am fost, nu o învingătoare, ci o învinsă.
Am plecat cu inima grea de la lucru, îmi purtam picioarele spre casă ca și cum nu ar fi fost ale mele și tot ce îmi doream era să găsesc un loc retras care să îmi asculte plânsul, care să mă ferească de lanțurile de întrebări și de ochii curioși. Am ajuns. M-am prăbușit.
„De ce, Doamne? De ce eu? De ce le îngădui oamenilor să se joace cu inima mea? De ce le îngădui de fiecare dată să mi-o frângă și apoi vrei ca eu să fiu cea care adună bucată cu bucată și o reface?”
Pământul setos îmi înghițea lacrimile și parcă îmi cerea tot mai multe și mai multe. Mă luptam cu mine într-o zi cu nori, o zi de noiembrie zbuciumată, cu ploi de remușcări și cu ceața îndoielii care nu mă voia în picioare.
Mă întreb, unde îmi sunt visele din copilărie, cu care mă hrăneam în serile când părinții îmi refuzau câte o poveste? Ce s-a întâmplat cu toate promisiunile pe care mi le-am făcut mie, dar și celor care credeau în mine? Și de ce privirea mea de copil s-a întunecat atât de tare? De ce, Doamne, m-ai lăsat să semăn atât de puțin și să secer atât de mult...zbucium? De ce m-ai învățat atât de multe lucruri, dar niciodată nu m-ai învățat să aleg? Și dacă așa va fi toată viața mea, cum voi reuși eu să pășesc dintr-o prăpastie în alta?
Mă frâng, Doamne. Mă frâng în liniștea serii.

Mici ponturi pentru stimularea activității creierului

                                         Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

Nu că nu ați fi destul de inteligenți, dar știți că întotdeauna se poate mai bine. Și cum momentele în care creativitatea și productivitatea pur și simplu fug de noi în anumite zile, sunt convinsă că cele câteva metode de stimulare a activității creierului pe care vi le-am scris mai jos vă vor fi mai mult decât utile.
În primul rând(și știu că asta va fi pe placul multora), INTERNETUL este cel care ne implică mental prin accesarea unui număr cât mai mare de pagini. Iar dacă printre paginile respective este deschisă și una cu MUZICĂ CLASICĂ e cu atât mai bine. S-a dovedit că persoanele care ascultă muzică clasică măcar de câteva ori pe săptămână reușesc să facă conexiuni cât mai complexe.
Nici JURNALUL nu este de evitat, în condițiile în care suportă doar activitățile care se derulează zilnic, cu tot arsenalul lor.
Și cum copilăria insistă să mai stea pe la noi, PUZZLE-urile sunt menite să ne dezvolte spiritul de observație, la fel ca și INTEGRAMELE, SUDOKU și REBUSURILE. Iar pentru când vă plictisiți, un TEST DE CULTURĂ GENERALĂ nu v-ar strica în niciun caz. Nu ar fi rău să aflați cum stați și cu memoria și cât mai este dispusă să vă ajute cu răspunsurile.
Cum m-am hotărât să fiu generoasă până la capăt, vă sfătuiesc să dați o raită prin magazine pentru a vă aproviziona cu MIGDALE, ALUNE DE PĂDURE și AFINE. Ajută la ameliorarea depresiei dinaintea examenelor, dacă tot mă adresez în special studențimii. Și de ce nu, și COFEINĂ, care previne apariția declinului cognitiv.
Un alt factor principal al îmbunătățirii creierului este și SOMNUL. Cred că v-ați descotorosit deja de replica sarcastică: „Cine se trezește de dimineață, cască toată ziua”, care circulă prin renumitele noastre școli românești. Să nu uităm că cei mai de succes oameni ai lumii sunt și cei mai matinali, sunt cei care se trezesc foarte devreme pentru a avea timp să își pregătească în tihnă noi strategii.
Ajungem pe teritoriul învățaților și enumerăm aici LECTURA, bun deschizător de drumuri, aducând îmbogățire vocabularului vostru, MEMORAREA POEZIILOR, ca atunci când erați mici și SCRISUL. O să spuneți că glumesc spunându-vă asta, pentru că unii dintre voi chiar nu vă considerați în stare a lega nici două idei în scris, d'apăi să vă mai dați și mari scriitori. Vă sfătuiesc să o faceți, măcar pentru voi, în felul acesta nu va avea nimeni ocazia să râdă de vreo „capodoperă” stângace așternută pe hârtie.
Și ca să închei frumos, MENȚINEREA SĂNĂTĂȚII este o altă „ocupație” care vă va ține deschis drumul către o viață productivă și creativă, scopul celor mai mulți.

Lacrimi pentru mine - predica frământată

„Știu că veșnicia a început cu paradisul din ochii copiilor, din parfumul florilor, din serile liniștite de mai. Știu că viața e frumoasă. Până la lacrimi...”
Așa și-a început pastorul discursul. Și avea lacrimi în ochi. Mă întreb ce vânturi îi răscolesc sufletul într-atât. Începutul lui m-a tulburat, m-aș fi așteptat la un altul pentru o așa zi frumoasă cum e astăzi, cu mai multă bucurie în rânduri, mai plin de viață, mai înflorit.
A ezitat câteva momente, și-a șters o lacrimă ce i se scurgea pe bărbie în jos și a continuat pe același ton scăzut: „Dar vom ajunge într-o zi în Cer, unde vom înţelege, plini de recunoştinţă, că marile refuzuri ale lui Dumnezeu, la lucrurile pe care noi le-am dorit, au fost uneori adevăratele răspunsuri la cele mai sincere rugăciuni.”
Nimic mai tulburător, mai neînțeles. Stăteam proptită în scaun și un nod cât o nucă mi se pusese în gât. Aș fi vrut să vărs și eu o lacrimă, măcar din compasiune, să știe că simt cu el. Dar nu de asta avea nevoie. Nu înțelegeam care e legătura dintre cele două idei și de ce ezită din nou. Ce mai pregătește?
„Ne pregătim o viaţă întreagă să ne căutăm locul cel mai potrivit pentru a ne desprinde, cheltuind astfel cel mai preţios timp. Nu ştim să trăim. Existăm. Doar atât. De fiecare dată când ne este teamă de eşecuri şi de ziua de mâine, ridicăm ziduri, ca apoi să constatăm că fericirea noastră e dincolo de ele.”
Aș fi vrut să mă ridic, să ies din acel cerc frământat, dar ceva parcă mă legase de scaun. Nu era deloc confortabil să știu că omul acela îmi citea gândurile și mi le frământa în mâinile lui muncite, că îmi ținea strâns legată punga cu lacrimi, astfel încât să nu mă pot descărca. Și dacă aș vrea să îi spun ceva, ce i-aș putea spune? Hotărăsc să rămân și să văd ce mai are de zis, dar nu înainte să strâng din dinți și să îmi spun în sinea mea că nimic din ce va zice nu va reuși să mă răscolească. A continuat să vorbească pentru mine și, din când în când, mă privea cu durere în ochi. Când și-a încheiat discursul, m-a privit pentru ultima dată, în compania ultimei lacrimi, spunând: „Ajunge zilei necazul ei, iar lacrimile sunt strânse Sus.”
A încheiat cu un „Amin” silențios și și-a ocupat locul pe scaun. La sfârșit, a știut că o să vreau să îi vorbesc. A rămas acolo până ce am prins curaj.
-Pastore, tu mă cunoști.
-Te cunoaște Dumnezeu, copilă.
Și s-a îndepărtat înaine să îmi vadă prima lacrimă prelingându-se pe obraz. Îmi desfăcuse punga.

Dimineți

În fiecare dimineață îți salți corpul îmbibat de somn și privești răsăritul.
Dintr-o săritură ești în picioare și, deși n-ai ajuns în bucătărie, simți mirosul cafelei care îți va gâdila papilele gustative în doar câteva momente. Încropești un mic-dejun personalizat, gândit cu o seară înainte, și te grăbești spre dulapul cu haine. Probezi atâtea ținute cât să nu îți placă niciuna, iar când vezi că ești în întârziere, îți pui pe tine prima pereche de pantaloni și prima bluză care îți cad în mână, prinzi cu o mână geanta și cu cealaltă cheile și gonești spre școală. Dat fiind faptul că ceasul a fugit mai repede decât te-ai fi gândit, ți-ai pregătit deja scuza pe care i-o vei expune umil profesorului.
La școală nimic parcă nu e făcut pentru tine: matematica te solicită prea mult, deși ai sfătuit-o de multe ori să își rezolve singură problemele, româna te pune să te gândești la lumi pline de ficțiune, la compuneri mincinoase și la substantive defective de număr, franceza are prea multe terminații, iar engleza e prea încâlcită. Chimia în niciun caz nu ai de gând să o placi, iar asta reiese din cei doi de patru care tronează în catalog, la biologie nu îți este dragă profesoara, prea exagerează cu definițiile, iar la geografie, ei bine, nu e deloc plăcută situația când trebuie să stai față în față cu harta. Continui să caști vizibil plictisit și aștepți ora de plecare, controlându-ți ceasul la fiecare două minute.
Când, în sfârșit, dorința ți s-a îndeplinit, o roiești vesel spre casă, de parcă ai fi câștigat la loto. Mama nu a putut să nu observe fața plină de încântare a odorului ei, gândindu-se la performanțele pe care el le obține la școală.
- Cum a fost astăzi?
- Bine, ce este de mâncare?
Să te vedem acum, mami, după acest răspuns sec, câte șanse de reușită crezi că mai are puiul tău.
„E prea chinuitoare rutina asta”, îți spui. Din discuția de ieri, cu bunicul, ai înțeles că el nu se plictisea niciodată.
„Oare cum zicea că face?” te întrebi frământându-te.
„Ah, un singur cuvânt mi-a rămas din toată discuția aceea „sfătoasă”, de parcă te-ai fi căsătorit în următoarea zi și bunicul s-ar fi îngrijit de starea ta interioară dinaintea „cutremurului”.
„Dedicare a zis.”
„Va trebui să mi-o însușesc, nu am ce pierde. Până la urmă, viața e așa cum ți-o faci, iar bunicul a ajuns aici pentru că a îmbrăcat cu dragoste fiecare acțiune pe care a întreprins-o.”

Omul „perfect” din mine

                                 Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș


Aș fi egoistă, poate, dacă aș spune că singurul meu plâns ar trebui să fie doar cel însoțit de fericire.

Nu aș vrea să plâng. În ciuda zvonului cu tentă de ironie care circulă prin popor, cum că ochii devin mai frumoși când sunt mai des înlăcrimați, ei bine, eu nu vreau ochi mai frumoși, nici lacrimi dese.
Cu toate acestea, mă găsesc adesea plângându-mi soarta ca un hoinar, deși am atâtea lucruri frumoase în posesie și, văzându-mi planurile sortite eșecului, bat pasul pe loc ca un melc care cască ochii spre soare în așteptarea ploii. Când nu mai văd nicio cale de ieșire, iau o pauză și îmi caut un loc de odihnă, gata să cred că realizările o să cadă din cer. Nu simt nevoia acută de a face ceva extraordinar, consider că Einstein și toți contemporanii lui au terminat tot ceea ce era de făcut pe pământ, iar nouă nu ne-a rămas decât să ne încrucișăm brațele și să ne cerem frivoli drepturile.

Ori de câte ori cineva îndrăznește să îmi tulbure hibernarea cerându-mi ajutorul, mă îmbufnez și-i arunc câteva vorbe cât să mă țină minte câțiva ani buni. Nu sunt eu singura persoană la care s-ar putea apela, prin urmare, nu ma văd nevoită să mișc vreun deget pentru aproapele meu.

Dacă cineva are ceva să îmi spună, ar face bine să aleagă cu grijă cuvintele, că altfel am eu ac de cojocul lui. Cunosc bine legile, îmi știu drepturile pe dinafară și orice atac la pachetul meu de liniște riscă să fie sancționat cu usturime.
Consider că știu destul de multe cât să nu mă las învățat de alții, iar dacă totuși insistă, am deja pregătite niște replici numai bune de doborât entuziasmul vreunui așa-zis citit. Pentru că, pe bună dreptate, oricui ar vrea să mă corecteze i se cere perfecționism.

Știu să scriu citeț, coerent, cu mijloace de exprimare bombastice și oricine ar încerca să manifeste reprehensiune, sunt sigură că s-ar mai gândi o dată și încă o dată până ce nu s-ar mai gândi să se pună cu un perfecționist înrăit ca mine.
În maniera aceasta aș putea continua la infinit, fără a mă plictisi să fiu răutăcios cu cei din jurul meu, pe care îi văd cu cel puțin două trepte mai jos decât mine și cu câțiva metri buni în spate.

„Liniștește-te, inimă!”

                                 Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

Se zbate, strigă, are un ecou sfâșietor și stă gata să se frângă în umbra apusă a singurătății. Încă i se mai simt bătăile domoale.
Când ești singur, tăcerea e mare, e apăsătoare și vine să strivească fiecare boboc de siguranță. Oare să fie adevărat că totul se fundamentează pe o întâlnire?
Nu ești sigur, dar, inteligent din fire, ai și găsit soluția. Nemaigăsindu-ți rostul pe pământ, găsind oamenii plictisitori și banali, decizi că ți-ar sta mult mai bine pe un norișor. Așa că ți-ai și programat ziua de plecare, ai scris toate scrisorile de rămas-bun, ai cumpărat și timbre din ultimii bani și ești aproape gata cu pregătirile. Singurătatea îți apasă în continuare pe suflet, deja te scoate din minți, dar ai tu ac de cojocul ei. Cât de bine confirmă Biblia: „Domnul cunoaște gândurile omului: știe că sunt deșarte”. Ai decis să și plângi puțin, poate ai mai înduioșa-o prin lacrimile tale cât boabele de struguri. Cum rezultatele întârzie să apară, mai încerci și ultima soluție: deschizi Biblia (destul de comun obiceiul, având în vedere că omul apelează la Dumnezeu doar în ultima instanță). Îți place să ghicești numere, așa că ți-ai și zis în minte: „cinci, șase și șapte, din dreapta”:„Ah! de ar vrea Dumnezeu să vorbească, de Și-ar deschide buzele să-ți răspundă...”
„Bun, ce mai așteaptă?” întrebi îmbufnat.
„Dacă mi-ar răspunde, dacă ar avea leac pentru singurătatea mea, probabil că mi-aș anula plecarea.”
Înainte să pornești, lasă-mă să te anunț, dragul meu, că are Dumnezeu antidotul și pentru inima ta singură. Nu îți promit că în secunda următoare o să îți arunce din Cer o preafrumoasă, care să cadă exact la picioarele tale și să te și ceară în căsătorie, pentru că, să recunoaștem, tu ești prea lipsit de inițiativă. Nici n-o să te aștepte la fântână, oferindu-se să îți scoată apă, ca lui Isaac. Nu îți pot spune unde o să o găsești și nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu știu.
Stai, nu îți umfla fața, ca un bostan gata să explodeze! Ea există. Numai că Dumnezeu o mai reține puțin, atât cât să te mai modeleze.
Spuneam despre antidot. El e pregătit și stă în mâna Lui Dumnezeu, mai exact, în scrisoarea Lui pentru tine. Da, e vorba despre „cinci, șase și șapte” de mai înainte. Sunt acolo mai multe numere și în dreptul unora dintre ele, Dumnezeu a scris chiar despre tine și despre inima ta singură.
Acum poți spune inimii tale să se liniștească, e deschisă scrisoarea.
Ce, nu mai pleci?
Și cine este cel din camera alăturată care rostește apăsat: „Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul.”?
Oh, ești tu, băiatul cu călătoria. Și ai început să cânți „Liniștește-te acum, inimă!”
Nu vreau să te simți ofensat, dar îmi plăcea mai mult când citeai textele din dreptul numerelor, era mult mai melodioasă vocea ta atunci. Ah, era să uit! Mă bucur că ți-ai anulat călătoria. Așa putem sta mai mult de vorbă.
Dar mai mult mă bucur că te-ai oprit din cântat.

Drumul complexităților

                                 Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

Vei crede că te ironizez când îți spun că ești frumos, că ești creația Lui Dumnezeu, la care El a lucrat intens și pe care și-a dorit-o asemenea chipului Său.
Vei scrâșni din dinți, gata să îți încleștezi pumnul de furie și vei striga: „Tu nu vezi ce nas deformat am? Și ce buze subțiri și inestetice! Să nu mai reamintim picioarele, care sunt scurte și plinuțe și părul, care n-a cunoscut niciodată volum. Vrei să spui că a avut răbdare să mă modeleze? Doar atât poate să facă Dumnezeul acesta al tău? Și ce model mai e și ăsta?”
Nu e prima ploaie de astfel de replici tumultuoase ‎și de multe ori zgomotul lor strident m-a împiedicat să ordonez argumentele pe care le pregătisem cu atâta devotament pentru acești oameni la care Dumnezeu a lucrat mai puțin, așa cum ei susțin sus și tare. E aproape imposibil să le explici și să mai și vadă părțile frumoase din ei, pentru că pe parcursul întregii lor vieți au avut timp să își formeze destule complexități, grație pesimismului lor „infailibil”. Și scoate-i acum de pe acest drum anevoios, al complexităților, dacă mai poți!
Ai zice că n-are rost, că toată munca e o reală pierdere de timp, iar camaradul tău n-are decât să rămână urât, deformat și cum s-o mai crede el, că nu e nevoie să îți consumi tu nervii cu astfel de minți limitate. Ce, ție ți-a spus cineva să faci abdomene și să mai reduci din porțiile dulci atunci când burta îți atârna peste pantaloni? Și pentru asta tot n-ai crezut că nu o să se mai uite nimeni la tine sau că soției tale îi va fi rușine să se afișeze cu un așa gonflabil. Doar nu e vina ta că pentru el nu au mai fost resurse destule cât să arate puțin mai bine decât tine.
Și așa, cu aceste motive, ne-am șters frumușel mâinile și am scăpat de datorie. Ne ducem traiul în continuare și ori de câte ori suntem întrebați dacă îi iubim pe oameni, bineînțeles că răspundem pozitiv. Măcar de nu ne-ar întreba câte ceva despre fapte, că atunci chiar ni s-ar bloca drumul.
Și uite așa, țanțoși, mergem spre Rai.
Unde mergem noi?
„În Ceeeeeer”, răsună corul, distingându-se vocea sopranelor.
Mi-e frică de surprizele de care o să aibă parte unii dintre noi!

Doar atât ai pentru mine, Doamne?

Se spune că nu ne naștem egali. Asta, datorită banului, probabil. Dar este Unul în ochii căruia suntem egali.
A avut răbdare să îți scrie ție povestea și să mi-o scrie și mie, a avut răbdare când ți-a țesut pânza viselor și nu s-a dat în lături nici când eu I-am cerut semne. A avut răbdare când m-am plâns ca un copil ce și-a pierdut jucăria preferată că nu am făcut alegerea corectă și când Îi tot repetam că sufăr, de parcă El nu vedea asta. Nu s-a supărat pe mine nici atunci când L-am „certat” pentru că nu m-a oprit din drumul meu spre nicăieri. Nu a trimis tunete și fulgere să îmi șteargă urma de pe pământ, deși o meritam cu vârf și îndesat. M-a lăsat să mă antrenez într-o poveste pe care eu o numeam „povestea mea de dragoste, scrisă de Dumnezeu”, că doar citisem cartea lui Leslie Ludy, numai că povestea asta era scrisă de mine. Nu a îndrăznit Dumnezeu să intervină la cât de înverșunată eram. De cum și-a pus creionul pe foaie pentru a iniția mici corecturi, mi-am încruntat fața ca un ghiozdan și am zis: „Nu! Nu ai voie, Doamne! Doar vezi cât e de perfect. Mă tratează ca pe o regină. Îmi mai cumpără și câte o floare câteodată, mă mai scoate și la câte un film (de fiecare dată ales de el, dar Tu știi că am încredere în gusturile lui, doar Tu m-ai învățat să fiu smerită), îmi mai cumpără și câte o bomboană... Vezi câte dovezi de iubire îmi oferă? Ar fi păcat să nu ne binecuvântezi. Suntem un cuplu model.”
Și-a retras Dumnezeu dezamăgit creionul și m-a lăsat să continui, din ochi îi curgeau lacrimi pentru mine, dar a avut răbdare.
A știut că într-o zi mă voi întoarce și-l voi întreba umilă: „Doamne, știu că nu merit nimic, dar numai atât ai pentru mine?”

Scrisoare pentru tine

                                 Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

Cred că lumea a uitat că avem un Dumnezeu mare, pentru că doar așa îmi explic de ce scrisoarea Lui zace prăfuită sub mormane de cărți vechi.
De ce nu mai citesc oamenii Biblia? Oare chiar nu mai are Dumnezeu niciun mesaj pentru noi? Și-a isprăvit lucrul de șase zile și a plecat să se odihnească, lasându-ne ai nimănui? S-a săturat Dumnezeu să Îl căutăm doar atunci când bat vânturile încercărilor, pentru că atunci când ne merge bine, uităm să mai privim și în sus?
Avem programe încărcate, servicii solicitante, copii agasanți și case nemăturate. Veți spune: „Să fim serioși, pentru Biblie când să mai fie timp? Abia îmi târăsc picioarele în pat după ultima tură de spălat vase și când să îngân o rugăciune, deja îmi dau seama că s-a făcut dimineață și o nouă zi plină mă așteaptă. De-aș avea eu timp să mai trec pe la biserică, să mai ascult câte o predică ziditoare din când în când...”
Te întrerup, scuză-mă!
Habar nu ai câtă dragoste găzduiește cartea aceea micuță care zace pe birou și pe care n-ai mai deschis-o din ziua nunții (și atunci, de ochii proaspetei „achiziții”), habar nu ai că și ție îți vorbește în paginile acelei sublime scrisori. Să știi că nicio sursă, fie ea creștină până la margini, nu îți va oferi pacea și zidirea pe care o cauți până ce nu deschizi scrisoarea. Nu ești prea tânăr ca să o citești, nici prea neștiutor. O să vezi că vorbește pe înțelesul tău. Te vei regăsi în multe pasaje, te vei întâlni cu oameni la fel de slabi ca și tine, decăzuți și goi și vei vedea modul minunat în care Dumnezeu i-a prelucrat. Nu o să îți explice pașii pentru a deveni bogat și faimos totodată, sau ce calități să ai pentru a te căsatori cu o femeie bogată, nu o să îți ofere traininguri pentru a-ți îmbunătăți statutul de Donjuan, dar o să te specializeze în arta iertării și a acceptării. O să te hrănească spiritual, fără a mai simți nevoia de adaosuri și o să te dezbrace de haina prefăcătoriei care ți-a ținut de cald până acum.
Vei vedea câte schimbări poate face și vei înțelege că și tu poți fi schimbarea pe care El o plănuiește. Și vei dori ca această schimbare să aibă loc de îndată ce vei deschide scrisoarea.

Ancorat în prezent

Trecutul nu-mi folosește la nimic. Am trăit multe experiențe pe care le-aș putea plăti cu bani, dar s-au încheiat repede, uneori mai repede decât aș fi vrut, iar în urma acestora a apărut întotdeauna nevoia unei gratificări fizice și psihice suplimentare.
Nevoia de a fi mereu ancorat în prezent, de a trăi clipele aici și acum m-au împiedicat să alunec în așteptarea platonică din care ar fi trebuit să mă smulg pentru a reveni la momentul prezent. Acolo aș fi descoperit că sunt doar eu, iar dacă ar fi fost ceva ce ar fi trebuit să cunosc îndeosebi, acel ceva ar fi fost cu siguranță persoana care sălășluiește în mine.
Pentru a fi bine legat de prezent trebuie să ai rădăcini adânc înfipte în tine însuți, să îți cunoști scopurile și să vrei să mergi mai departe, indiferent de câte înfrângeri pe metru pătrat ai parte. Atât timp cât încerci să negi țelurile așezate pe hârtie la un moment dat, cât timp le îmbraci în nesiguranță și pesimism, promițându-le eșec total, nu vei reuși să pui nici prima cărămidă la casa ta de reușite. Vei merge tot timpul în serpentine, purtând în brațe frica de a încerca și așteptând mereu ceva de la alții, așteptând să fii împins de la spate pentru a realiza ceva și totuși, premiul să îți cadă în brațe. Ei bine, află că viața nu îți va oferi niciun premiu dacă nu îți joci rolul cum trebuie, ba dimpotrivă, spectatorii îți vor critica atât neîndemânarea, cât și ținuta neadecvată. Dacă nu îți conștientizezi sarcinile și nu ți le atribui cu rolul de a le duce la îndeplinire, vei stagna ca o ciupercă putrezită. Vei fi legat de trecut și îți vei vedea mereu împlinirea obiectivelor acolo, în spatele prezentului, în spatele a ceea ce ești acum, într-o groapă a insuccesului, a așteptărilor zadarnice. Vei vedea cum alții savurează din prezent și practică iertarea, în timp ce tu continui să mai muști din reproșuri, repulsie și constrângeri. Te vei sătura cu amăreala trecutului și îți vei păzi cochilia de vântul prezentului. Relațiile tale se vor schimba profund prin abandonare, nu îți vei acorda permisiunea de a avea acces la toate sentimentele și le vei reprima ajungând la un conflict interior de negare.
Vrei să știi ce îți doresc?
Crede-mă, n-are rost să calci pe aleile pesimismului, ai o poză atât de strâmbă când ești îmbufnat și nemulțumit. Tocmai de aceea îți doresc din suflet distrugerea! Toată natura ta lipsită de iubire, de prezentul frumos și de tot ceea ce el poate să îți ofere, o vreau la pământ!

Oriunde te-ai afla, mi-aș dori să fii complet prezent!