Se zbate, strigă, are un ecou sfâșietor și stă gata să se frângă în umbra apusă a singurătății. Încă i se mai simt bătăile domoale.
Când ești singur, tăcerea e mare, e apăsătoare și vine să strivească fiecare boboc de siguranță. Oare să fie adevărat că totul se fundamentează pe o întâlnire?
Nu ești sigur, dar, inteligent din fire, ai și găsit soluția. Nemaigăsindu-ți rostul pe pământ, găsind oamenii plictisitori și banali, decizi că ți-ar sta mult mai bine pe un norișor. Așa că ți-ai și programat ziua de plecare, ai scris toate scrisorile de rămas-bun, ai cumpărat și timbre din ultimii bani și ești aproape gata cu pregătirile. Singurătatea îți apasă în continuare pe suflet, deja te scoate din minți, dar ai tu ac de cojocul ei. Cât de bine confirmă Biblia: „Domnul cunoaște gândurile omului: știe că sunt deșarte”. Ai decis să și plângi puțin, poate ai mai înduioșa-o prin lacrimile tale cât boabele de struguri. Cum rezultatele întârzie să apară, mai încerci și ultima soluție: deschizi Biblia (destul de comun obiceiul, având în vedere că omul apelează la Dumnezeu doar în ultima instanță). Îți place să ghicești numere, așa că ți-ai și zis în minte: „cinci, șase și șapte, din dreapta”:„Ah! de ar vrea Dumnezeu să vorbească, de Și-ar deschide buzele să-ți răspundă...”
„Bun, ce mai așteaptă?” întrebi îmbufnat.
„Dacă mi-ar răspunde, dacă ar avea leac pentru singurătatea mea, probabil că mi-aș anula plecarea.”
Înainte să pornești, lasă-mă să te anunț, dragul meu, că are Dumnezeu antidotul și pentru inima ta singură. Nu îți promit că în secunda următoare o să îți arunce din Cer o preafrumoasă, care să cadă exact la picioarele tale și să te și ceară în căsătorie, pentru că, să recunoaștem, tu ești prea lipsit de inițiativă. Nici n-o să te aștepte la fântână, oferindu-se să îți scoată apă, ca lui Isaac. Nu îți pot spune unde o să o găsești și nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu știu.
Stai, nu îți umfla fața, ca un bostan gata să explodeze! Ea există. Numai că Dumnezeu o mai reține puțin, atât cât să te mai modeleze.
Spuneam despre antidot. El e pregătit și stă în mâna Lui Dumnezeu, mai exact, în scrisoarea Lui pentru tine. Da, e vorba despre „cinci, șase și șapte” de mai înainte. Sunt acolo mai multe numere și în dreptul unora dintre ele, Dumnezeu a scris chiar despre tine și despre inima ta singură.
Acum poți spune inimii tale să se liniștească, e deschisă scrisoarea.
Ce, nu mai pleci?
Și cine este cel din camera alăturată care rostește apăsat: „Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul.”?
Oh, ești tu, băiatul cu călătoria. Și ai început să cânți „Liniștește-te acum, inimă!”
Nu vreau să te simți ofensat, dar îmi plăcea mai mult când citeai textele din dreptul numerelor, era mult mai melodioasă vocea ta atunci. Ah, era să uit! Mă bucur că ți-ai anulat călătoria. Așa putem sta mai mult de vorbă.
Dar mai mult mă bucur că te-ai oprit din cântat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu