A avut răbdare să îți scrie ție povestea și să mi-o scrie și mie, a avut răbdare când ți-a țesut pânza viselor și nu s-a dat în lături nici când eu I-am cerut semne. A avut răbdare când m-am plâns ca un copil ce și-a pierdut jucăria preferată că nu am făcut alegerea corectă și când Îi tot repetam că sufăr, de parcă El nu vedea asta. Nu s-a supărat pe mine nici atunci când L-am „certat” pentru că nu m-a oprit din drumul meu spre nicăieri. Nu a trimis tunete și fulgere să îmi șteargă urma de pe pământ, deși o meritam cu vârf și îndesat. M-a lăsat să mă antrenez într-o poveste pe care eu o numeam „povestea mea de dragoste, scrisă de Dumnezeu”, că doar citisem cartea lui Leslie Ludy, numai că povestea asta era scrisă de mine. Nu a îndrăznit Dumnezeu să intervină la cât de înverșunată eram. De cum și-a pus creionul pe foaie pentru a iniția mici corecturi, mi-am încruntat fața ca un ghiozdan și am zis: „Nu! Nu ai voie, Doamne! Doar vezi cât e de perfect. Mă tratează ca pe o regină. Îmi mai cumpără și câte o floare câteodată, mă mai scoate și la câte un film (de fiecare dată ales de el, dar Tu știi că am încredere în gusturile lui, doar Tu m-ai învățat să fiu smerită), îmi mai cumpără și câte o bomboană... Vezi câte dovezi de iubire îmi oferă? Ar fi păcat să nu ne binecuvântezi. Suntem un cuplu model.”
Și-a retras Dumnezeu dezamăgit creionul și m-a lăsat să continui, din ochi îi curgeau lacrimi pentru mine, dar a avut răbdare.
A știut că într-o zi mă voi întoarce și-l voi întreba umilă: „Doamne, știu că nu merit nimic, dar numai atât ai pentru mine?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu