Lacrimi pentru mine - predica frământată

„Știu că veșnicia a început cu paradisul din ochii copiilor, din parfumul florilor, din serile liniștite de mai. Știu că viața e frumoasă. Până la lacrimi...”
Așa și-a început pastorul discursul. Și avea lacrimi în ochi. Mă întreb ce vânturi îi răscolesc sufletul într-atât. Începutul lui m-a tulburat, m-aș fi așteptat la un altul pentru o așa zi frumoasă cum e astăzi, cu mai multă bucurie în rânduri, mai plin de viață, mai înflorit.
A ezitat câteva momente, și-a șters o lacrimă ce i se scurgea pe bărbie în jos și a continuat pe același ton scăzut: „Dar vom ajunge într-o zi în Cer, unde vom înţelege, plini de recunoştinţă, că marile refuzuri ale lui Dumnezeu, la lucrurile pe care noi le-am dorit, au fost uneori adevăratele răspunsuri la cele mai sincere rugăciuni.”
Nimic mai tulburător, mai neînțeles. Stăteam proptită în scaun și un nod cât o nucă mi se pusese în gât. Aș fi vrut să vărs și eu o lacrimă, măcar din compasiune, să știe că simt cu el. Dar nu de asta avea nevoie. Nu înțelegeam care e legătura dintre cele două idei și de ce ezită din nou. Ce mai pregătește?
„Ne pregătim o viaţă întreagă să ne căutăm locul cel mai potrivit pentru a ne desprinde, cheltuind astfel cel mai preţios timp. Nu ştim să trăim. Existăm. Doar atât. De fiecare dată când ne este teamă de eşecuri şi de ziua de mâine, ridicăm ziduri, ca apoi să constatăm că fericirea noastră e dincolo de ele.”
Aș fi vrut să mă ridic, să ies din acel cerc frământat, dar ceva parcă mă legase de scaun. Nu era deloc confortabil să știu că omul acela îmi citea gândurile și mi le frământa în mâinile lui muncite, că îmi ținea strâns legată punga cu lacrimi, astfel încât să nu mă pot descărca. Și dacă aș vrea să îi spun ceva, ce i-aș putea spune? Hotărăsc să rămân și să văd ce mai are de zis, dar nu înainte să strâng din dinți și să îmi spun în sinea mea că nimic din ce va zice nu va reuși să mă răscolească. A continuat să vorbească pentru mine și, din când în când, mă privea cu durere în ochi. Când și-a încheiat discursul, m-a privit pentru ultima dată, în compania ultimei lacrimi, spunând: „Ajunge zilei necazul ei, iar lacrimile sunt strânse Sus.”
A încheiat cu un „Amin” silențios și și-a ocupat locul pe scaun. La sfârșit, a știut că o să vreau să îi vorbesc. A rămas acolo până ce am prins curaj.
-Pastore, tu mă cunoști.
-Te cunoaște Dumnezeu, copilă.
Și s-a îndepărtat înaine să îmi vadă prima lacrimă prelingându-se pe obraz. Îmi desfăcuse punga.