Cu inima grea

Astăzi am avut curajul să îmi îndrept ochii spre ceruri după atâta ședere comodă în descurajare. Am avut curajul să îmi umplu ochii de lacrimi și să strig după ajutor, să îmi golesc inima de toate așteptările zadarnice, să cad puternic pe pământ și să storc bine punga cu lacrimi. Deși oamenii m-au văzut întotdeauna altfel, de cele mai multe ori am fost, nu o învingătoare, ci o învinsă.
Am plecat cu inima grea de la lucru, îmi purtam picioarele spre casă ca și cum nu ar fi fost ale mele și tot ce îmi doream era să găsesc un loc retras care să îmi asculte plânsul, care să mă ferească de lanțurile de întrebări și de ochii curioși. Am ajuns. M-am prăbușit.
„De ce, Doamne? De ce eu? De ce le îngădui oamenilor să se joace cu inima mea? De ce le îngădui de fiecare dată să mi-o frângă și apoi vrei ca eu să fiu cea care adună bucată cu bucată și o reface?”
Pământul setos îmi înghițea lacrimile și parcă îmi cerea tot mai multe și mai multe. Mă luptam cu mine într-o zi cu nori, o zi de noiembrie zbuciumată, cu ploi de remușcări și cu ceața îndoielii care nu mă voia în picioare.
Mă întreb, unde îmi sunt visele din copilărie, cu care mă hrăneam în serile când părinții îmi refuzau câte o poveste? Ce s-a întâmplat cu toate promisiunile pe care mi le-am făcut mie, dar și celor care credeau în mine? Și de ce privirea mea de copil s-a întunecat atât de tare? De ce, Doamne, m-ai lăsat să semăn atât de puțin și să secer atât de mult...zbucium? De ce m-ai învățat atât de multe lucruri, dar niciodată nu m-ai învățat să aleg? Și dacă așa va fi toată viața mea, cum voi reuși eu să pășesc dintr-o prăpastie în alta?
Mă frâng, Doamne. Mă frâng în liniștea serii.