„Te voi iubi și te voi respecta!”

Pe măsuța găurită din bucătărie razele suave își oglindeau splendoarea.
Domnea o liniște de mormânt.
Numai lacrimile care cădeau sacadat pe pardoseala veche mai dădeau viață încăperii.
Sally stătea în genunchi. Era zguduită de durere și o dureau pleoapele. Rugăciunea i se tot repeta:

      «Doamne, unde este omul care mă curta în urmă cu doar cinci ani? Unde i-au dispărut sensibilitatea și iubirea cu care mă înconjura în fiecare zi? Am crezut atât de mult în el atunci când a fost singurul care a privit înspre groapa în care mă aflam și nu i-a fost rușine să îmi întindă mâna. Iar acum...acum...cum să merg mai departe?»

 Privea îndurerată spre cei doi copilași care dormeau, cuprinsă de spaimă. Erau responsabilitatea ei, sursa ei de energie, bucuria care o ținea în viață.
Știa că din clipă în clipă ușa se va deschide, iar soțul ei „spiritual”, preaiubitul ei soț, va împrăștia în încăpere un puternic miros de alcool. Nu va fi blând, de o calmitate impresionabilă, ca atunci când i-a cerut mâna.
Simțea nesiguranța zilei de mâine, dar mai ales a celei de astăzi. Asta o dobora tot mai mult. Se voia puternică pentru copiii ei. Erau singura oază de liniște în mijlocul unei furtuni perpetue.
Ceasul bătu ora 3, iar ochii chinuitei femei refuzau să se închidă.
Deschide ușa dulapului, sperând că mai găsește puțină făină pentru a încropi un mic-dejun pentru sărmanii ei copii. Nu mică îi fu dezamăgirea când constată că punga zăcea goală. Căzu din nou pe genunchi și lacrimile îi șiroiau pe obrajii îmbătrâniți înainte de vreme.

    «Și acum, ce voi face, Doamne? Copilașii mei vor muri de foame?»

 Adormi pe pardoseala umedă. Un zgomot puternic o făcu să sară direct în picioare. Soțul ei...
Femeia privi poza iubitului ei soț din urmă cu cinci ani și o compară cu cea de acum. Ce diferență uluitoare! Și totuși, îl iubea la fel de mult. Cât și-ar fi dorit să i se așeze la piept și să plângă în brațele lui! Cât de mult tânjeau tâmplele ei după mângâierile lui! Îl privea cu dragoste, deși el și doar el fusese cel ce adusese familia lor în starea în care acum se aflau.

Bill căzu pe pat și în clipa imediat următoare, sforăiturile lui umpleau încăperea. Sally se ridică cu grijă de pe genunchi și, plină de o frică inexplicabilă, se îndreaptă spre patul lui. Îi cuprinse capul în mâini și îl sărută pe frunte.
Tocmai când se pregătea să îi scoată pantofii ponosiți, aceasta se trezi cu un picior în piept și căzu inconștientă pe podea. Când puterile îi reveniră, izbucni într-un plâns zgomotos:

     «Oare aceasta mi-e recunoștința, Doamne? Un picior în piept? Oare asta a vrut el să spună în ziua nunții noastre prin : „Te voi iubi și te voi respecta”?»

Ceasul bătu ora 7, iar pentru biata femeie începea o nouă zi care nu promitea nimic.

      «De ți-ai întinde mâna, Doamne, să îmi vindeci inima îndurerată...»

Da, am primit mai mult decât am cerut!

E drept, nu prea scriu despre dragoste. Însă nu poți sta nepăsător la nesfârșit după atâtea moduri în care ți se spune și ți se arată că ești iubit.

Cu ceva vreme în urmă nu credeam că există dragoste adevărată. Eram ferm convinsă că ea trăiește doar pe marile ecrane sau pe filele cărților și că singurul verb pe care oamenii nu au reușit să îl conjuge corect vreodată sau să îl trăiască în toată splendoarea lui era „a iubi”. Într-un fel, m-am obișnuit cu asta. Știam că tot ceea ce aveam de făcut era să resping toate propunerile care mi se desfășurau în fața ochilor ca niște replici uzate, toate avansurile sclifosite să le depozitez în coșul de gunoi și tot ceea ce trecea de cuvântul „amiciție” să combat cu severitate. Eram ironică, iar prin asta speram să îmi îndepărtez „inamicii”. Se pare că asta nu a funcționat prea mult, pentru că tot ceea ce pare interzis la prima vedere este mai incitant, așa că schimbam des tehnicile cum știam eu mai bine.

Dar asta a funcționat până într-o zi.
Nu m-am gândit niciodată că într-o bună zi cu soare, cu prea mult soare, un om cu un așa suflet mare va dori să își petreacă o zi din viața lui cu mine. Și nu m-am gândit nici că după acea zi, pe care am încercat să o evit din toate puterile mele și prin toate metodele, îmi voi dori alte și alte zile, de fapt, întreaga viață alături de acest om.
Nu m-a abordat cu nicio replică agasantă care să îmi aducă vreo grimasă pe față.
Era așa de simplu! Și totuși, atât de special. Am râs împreună, ne-am plimbat, am vizitat locuri noi și așa s-a dus cea mai frumoasă zi din viața mea. Știam că are să urmeze alta, trebuia să urmeze alta.
Omul acesta își croia drum către inima mea și mă vedeam incapabilă de a riposta în vreun fel.

 Nu s-a străduit să își etaleze calitățile și talentele, ci s-a dovedit curios să îmi afle preferințele, ideile, speranțele și tot ceea ce vădeam pentru viață. Mai târziu aveam să aflu că vocea aceea atât de plăcută mie încă din prima clipă când l-am văzut este cea mai frumoasă, iar prin cântecul lui avea să îmi smulgă lacrimi din ochi, lăsându-mă gâtuită de emoție.

 Felul de a fi, comportamentul lui, stângăcia lui în anumite ipostaze și inocența din privire avea să țese o poveste deosebită.
Nu era grabă în vocea și în acțiunile lui, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume. Abia apoi mi-a spus că merit tot timpul.

Nu obișnuia să îmi umple brațele cu flori, dar zi după zi îmi umplea inima de bucurie. Și ce îmi puteam dori mai mult acum, după ani întregi în care am tânjit după lucrurile acelea pe care banii nu le pot cumpăra? Bucurie, liniște, o inimă sinceră și o dragostea care nu este maleabilă în mâna banului.

Nu i-am alcătuit niciodată portretul în nicio rugăciune și nu m-am trezit niciodată spunându-i numele în momentele mele de singurătate. 
De ce oamenii primesc mai mult decât cer? Și de ce acest mai mult e întotdeauna cel mai bun?

Omul acesta m-a iubit fără să știu dinainte ca eu să apuc să îl numesc măcar prietenul meu. În prezența lui eram întotdeauna alta decât Camelia aceea rece și ironică pe care oamenii o cunoșteau. El mă făcea să fiu mai bună, mai altruistă, mai îngăduitoare cu cei din jur.

Iar când pentru prima dată mi-a strâns mâna, am știut că niciodată nu îmi va mai da drumul.

Trăiește credința!

Dumnezeu nu ne-a promis bogăție, nu ne-a spus nici că frigul nopții sau văpaia nu le vom simți, nici că vom trăi fără teamă și nici că nu vom gusta din singurătate, dar a promis că în toate lucrurile El va fi acolo.
Viața e un drum, de multe ori nu prea neted. E un drum pe care îl parcurgem anevoie uneori și când pare că am ajuns la destinație, de fapt, suntem doar la primii pași.

Să trăiești prin credință?
Să trăiești prin credință când totul pare că se dărâmă în jurul tău?
Să dăruiești altora din credința ta?

 Asta vrei Tu de la mine, Doamne? Să întind mâna celor care și-au pierdut orice speranță și să îi ridic? Să le dăruiesc din ce-i al meu și să îi sfătuiesc să meargă mai departe? Să îmi pun în negoț talantul pe care l-am ascuns cu atâta grijă până acum în ștergar? Și eu am considerat că e îndeajuns dacă mă ridic pe mine, e îndeajuns dacă găsesc doar pentru mine motivația fiecărei zile.
Dar oamenii au nevoie să fie încurajați, au nevoie să li se strângă mâna și cineva să îi asigure că Dumnezeu e în controlul a toate. Iar dacă Biblia ne interzice să ne descurajăm, cine suntem noi să stăm împotriva Cărții Sfinte?
Omule drag, cum poți crede tu că pentru tine nu mai există șanse? Cine ești tu să hotărăști măsura cu care Dumnezeu îți cântărește binecuvântările? Și încă nu ai înțeles că El lucrează când într-un fel, când într-altul? Astăzi ești în vale, dar mâine vei urca fericit cărarea. Astăzi ceața te împiedică să privești înainte, dar roua dimineții de mâine îți va dovedi că a ta cărare este binecuvântată. Fii mereu pregătit pentru o nouă binecuvântare!

Dar nu uita: oamenii au nevoie de daruri.

Sunt ca niște vase foarte fine. Și când un vas e fin, prețios, cum altfel te porți cu el decât cu grijă? Pentru că nimeni nu se mai poate folosi de o adunătură de cioburi.

Dumnezeu are nevoie de oameni care iubesc și care încurajează. Are nevoie de oameni care se pun pe un alt loc decât cel dintâi și care sacrifică totul pentru alți oameni. Are nevoie de oamenii care sunt dispuși să mângâie o inimă zdrobită și să încurajeze un suflet slab. Are nevoie de oameni care să stea la răspântii de drumuri și să îi cheme pe cei care aleargă după orice altceva, exceptând Împărăția lui Dumnezeu.
De acești oameni se folosește Dumnezeu: care nu te lasă să pleci până nu ți-au pus o speranță în inimă și un zâmbet pe față.

Dumnezeu, prin ochii literaturii

Sub pașii greoi ai vremii, cu o ceașcă de cafea cu lapte încleștată între degete,m-am decis să scriu câteva rânduri. Ce-i drept, prea multe nu aș vrea să înșir. Surprind în mine o „lene”, o dorință de a face orice altceva, chiar să citesc romanele (care sunt dintre cele mai banale) pentru facultate.

E incredibil cu câtă iscusință a țesut viața toate etapele pe care le-am parcurs, cum au prins grai chiar și dorințele pe care nu îndrăzneam să le rostesc și cum viața mea încă nu s-a plictisit să cearnă momente cărora nu reușesc să le dau o formă, grație frumuseții lor.

Cartea așteaptă tăcută lângă mine să îi fie parcurse și celelalte aproximativ trei sute de pagini. Decid să mai amân. Acum mă simt mulțumită povestind oamenilor cum Dumnezeu știe să umple goluri și să reconstruiască ceea ce oamenii au dărâmat.
Dacă aș începe să scriu o carte, despre ce aș scrie oare? Și mai curios, care ar fi fraza introductivă? Și asupra cărei tipologii umane m-aș apleca?
În pofida norilor, este totuși o zi frumoasă. Pare să nu conteze că de dimineață ploua abundent, iar cuburile de gheață se izbeau frenetic de geamurile apartamentului. Par îndrăzneți norii astăzi.

Gândul zboară, iar din minte răsare un cântec:

„De n-ai fi Tu de partea noastră,
 Am fi ca praful luat de vânt,
 Am fi o umbră fără viață
 Rătăcitoare pe pământ.”

Ce versuri pline! Ca firul de ploaie care este rapid înghițit de pământ după primele raze de soare, așa e omul.
Și ce bucurie să știi că te afli într-o mână care poate stăpâni norii!

Oamenii se feresc să se apropie de Dumnezeu doar pentru că nu simt nevoia de a-L avea aproape. Și totuși, un lucru nu mi-l pot explica: dacă prezența lui Dumnezeu nu este o necesitate în viețile oamenilor, dacă Dumnezeu aproape nu există pentru cei mai mulți dintre ei, de ce când se află în fața unui pericol, rostesc mecanic: „Doamne, ajută-mă!”. Cum pot crede în acel moment că vor fi ajutați de ceva care nu există? „Pretutindeni te izbești de întrebări”, spunea Liviu Rebreanu într-una din cărțile sale, iar acesta a ajuns la o concluzie pertinentă: „Veșnic te chinuiește rostul vieții dacă n-ai pe Dumnezeu în suflet și niciodată nu știi unde-i binele și unde-i răul, căci ce-a fost bine azi, mâine va fi rău... În clipa când Dumnezeu ar părăsi pe om, definitiv, fără speranță, lumea ar deveni o imensă mașină fără conducător, osândită să scârțâie infinit, fără rost, îngrozitor de fără rost... În asemenea lume, viața ar fi un chin atât de cumplit, că nicio ființă simțitoare nu ar mai putea trăi!... Ar fi într-adevăr sfârșitul lumii...”

Și dacă tot vorbim de cărți, nici Camil Petrescu nu este impasibil față de divinitate, iar ceea ce el scrie e ca o concluzie a ceea ce omul alege aici, pe pământ: „Dacă L-am înțelege, dacă L-am închipui, ar mai fi deasupra noastră? Când ești pe o movilă, o vezi toată, o închipui...dar când ești pe un munte uriaș, care trece de nori, nu vezi nimic. Răsplata noastră va fi în viața viitoare când vom vedea și vom înțelege nesfârșit mai mult decât cei care au avut vanitatea științei pe lumea aceasta...”

E incredibil cum literatura poartă germeni biblici și cum zgomotul ploii te face să vorbești mai cu îndrăzneală despre lucrurile cu adevărat importante ale vieții.

Drumul spre (a)casă

Părea totul ușor. La destui kilometri depărtare de casă, studiile îi provocau o plăcere covârșitoare.



Nu mai simțea dorul acela sufocant pentru părinți, frați, surori, era bărbat în toată firea și îi plăcea să admită asta. Știa că singura lui grijă era proiectarea unui viitor, iar în sprijinul acestui gând se trezea în fiecare zi dis-de-dimineață cu noi idei și citea din cartea ce avea să deschidă imperios semestrul al doilea: „Crimă și pedeapsă”, de Dostoievski. Sorbea cu poftă fiecare capitol și, deși cele șase sute de pagini se anunțau pline de suspans, interesul se pierdu treptat. Citea mecanic, pierzând din când în când firul acțiunii.

În timp ce pagina 83 îl obosea cu fluctuațiile lui Raskolnikov de a-și duce la bun sfârșit planul, mintea îi țesea alte gânduri. Se reconstituia drumul spre casă, un drum de țară, prăfuit în timpul verilor, care ducea direct la casa zugrăvită în culoarea piersicii din pantă.

Din casă, ca de obicei, răsuna tonul ridicat al mamei. Nu că ar fi nervoasă sau nemulțumită, ci pentru că acesta era felul ei de a conversa. Îi plăcea vocea mamei, iar tonul acela ușor strident se contopea cu frenezia revederii. Știa că mama lui, deși îl iubește, nu i-ar fi alergat înainte, înăbușindu-l cu o îmbrățișare care l-ar fi lăsat pentru câteva secunde fără aer. Firea ei rece, aproape severă nu ar fi împins-o niciodată la un așa tratament.

Mintea i se trezi abia la pagina 87, când capitolul 6 avea să se sfârșească.

Cu toate acestea, drumul către casă era ceea ce îl liniștea peste măsură în această duminică ploioasă de februarie.


Se simțea singur. Își lăsă capul ostenit pe pernă și adormi.

Scrie, dar fă-o responsabil!

Oare de ce trebuie să scriem chiar toate lucrurile care ne vin în minte? De ce oamenii trebuie să ne cunoască fiecare colțișor al minții, fiecare gând, fiecare emoție?
Chiar nu sunt lucruri care merită să rămână strict personale și pe care să le dezbați doar tu și sufletul tău?

Mă îndoiesc că oamenii ar fi foarte interesați să afle ce ai mâncat la micul dejun, cu cine ai fost la cumpărături, de câte ori te-ai certat cu vecinul, ce nu îți convine la iubitul tău/iubita ta sau în ce constă noua dietă.
Cred că fiecare dintre noi are un stil propriu de viață, iar dacă am avea nevoie de schimbări, cu siguranță ele ar veni din interior.

Nu-ți mai plac fețele morocănoase și vrei să convingi oamenii să zâmbească mai mult? Fă-te clovn! Ai avea succes garantat.
Ai sfaturi de dat? Fă-te medic!
Glumesc, treaba nu stă chiar așa. Dar, pe bună dreptate, oameni buni, ce-i al nostru, să rămână al nostru. Să nu ne mai punem viața pe tavă din dorința de a câștiga admirație. Se va crea un efect invers, credeți-mă!

Tind să cred că ar trebui să fim, totuși, ceva mai rezervați. Nu e nimic rău în a fi „povestitor”, dar în momentul în care insiști asupra unui lucru superficial, cum ar fi zâmbitul continuu, lucru pe care nici tu nu îl poți face, riști să devii enervant. E drăguț să sfătuiești oamenii să zâmbească, sunt sigură că apreciază, dar lasă-i pe ei să hotărască momentul. Sunt sigură că nimeni nu ar vrea să moară de tristețe.

Și dacă totuși vrei să scrii... Sunt atâtea subiecte pe care cei mai mulți le ocolesc! Fii atent/ă numai câte nedreptăți se săvârșesc în școli, spitale sau alte insituții. Și câți oameni nu își primesc salariile la timp pentru munca prestată. Câte legi promulgate sub ochii nepăsători ai poporului și câte drepturi abrogate! Și multe alte subiecte din realitatea imediată care merită cu adevărat dezbătute și pe care oamenii le-ar citi cu plăcere.
Nu-ți sâcâi semenii cu replica: „Zâmbește oricând!” în timp ce copiii lor îndură foamea sau proprietarii vin să îi anunțe că a doua zi trebuie să părăsească apartamentul pentru neachitarea chiriei. Serios, o să aibă impresia că îți bați joc de suferința lor. În loc de zâmbetul tău până la urechi, sunt sigură că mult mai mult le-ar folosi câțiva bănuți sau o pungă cu alimente.
Haideți să fim mai atenți cu nevoile celor din jur și câteodată, în loc să oferim zâmbete, să deschidem mai bine portofelul.

Să fim realiști cu noi și cu cei din jur și dacă scriem, haideți să o facem responsabil!

Oamenii frumoși ai iernii

Simfonia iernii învăluie băncile obosite de greutatea zăpezii, oamenii coboară încet colinele încărcate de magia fulgilor răzleți, iar soarele se bate cu un nor, în speranța că va reuși să îl învingă și să răsară triumfător.

Doi îndrăgostiți stau îmbrățișați pe o bancă și plănuiesc un „14 februarie” de neuitat. În bătaia fulgilor, râsetele lor fac un ecou grațios. Fulgii dansează și se oglindesc în lacul de la marginea parcului și, din când în când, copacii își cern zăpada de pe vârfuri, aruncând-o cu putere pe pământul înghețat.

Ce n-ai da să te întorci în micul paradis parfumat cu vanilie și scorțișoară din timpul iernilor nemiloase!
O scurtă promenadă în căsuța dreptunghiulară a acelor oameni mereu dornici să își deschidă brațele pentru tine, ba chiar și cămara (mereu înghesuită de borcane cu surprize dulci), ar învia în tine copilul care odinioară invada cămara bunicii și nu ieșea de acolo până nu proba toate soiurile de dulceață. Ți-ar aduce din nou pe buze râsul zgomotos din care nu te oprea nici viscolul care îți șuiera în urechi când te rostogoleai cu sania de două ori mai mare și mai grea decât tine. Ți-ar aminti de ciorapii călduroși pe care bunica ți-i împletea la gura sobei în fiecare iarnă, în timp ce țesea povești pentru copilul pofticios ce îi sorbea cuvintele când dulceața îi era interzisă.

Dacă te-ai mai opri din alergarea ta zilnică, ți-ai aminti că patru ochi triști suspină în prag în așteptarea copilului lor iubit. Borcanele cu dulceață sunt neatinse, ciorapii stau pe măsuța de lemn veche, gata să fie dăruiți, mirosul de vanilie îmbracă odăița simplă, iar prăjiturile așteaptă să fie devorate până la ultima firimitură. Stau în prag, ascultând șuieratul vântului în plină iarnă, gândind că odată cu el va apărea și sania grea, de fier, condusă de băiețelul cu ochi cafenii, cu bujori cât cepele în obraji, care va opri în poartă și își va striga frenetic bunicii, gata de un nou set de laude. Sunt gata să creadă că pe străduța acoperită cu un pufos covor de nea va apărea zburdalnicul lor nepot, cu un bulgăre imens în mâini, gata să îl arunce cu putere, încât ai zice ca și-a propus să găurească ferestrele aburite ale căsuței.
Nu s-au plictisit, ci cu lacrimi jucându-le în ochi, rostesc o rugăciune împreună, ca-n vremurile de restriște. Își împreunează armonios palmele bătătorite, și le strâng cu dragoste și rostesc la unison: „Până la moarte, ca acum 40 de ani.”
De după deal, căsuța se zărește ca o oază de lumină, dar mai mult decât atât, acolo domnește dragostea.

Soarele a pierdut. S-a retras sfios în spatele norului și a hotărât să mai aștepte.
E frumos Clujul iarna. E frumos oricând. Orașul tinerilor, orașul iernilor frumoase, încărcate de magie, orașul care nu te lasă să nu te bucuri.

Tineri și neinițiați

O facultate cu renume absolvită, o slujbă decentă, un statut respectabil, o familie împlinită și sănătoasă din punct de vedere moral constituie ținta tinerilor noștri.

Cred că marea problemă a tinerilor este teama de a nu face nimic și de a fi încolțiți de singurătate. Dorința perpetuă de a se simți importanți, de a ține în propriile mâini realizări grele, de a construi idealuri și de a progresa pe diferite planuri sunt câteva puncte ce macină puternic generația tânără.

Ascultam o mărturie zilele trecute și se vorbea despre cauzele care duc la depresivitate în rândul tinerilor, iar una dintre acestea era chiar insomnia, o problemă care, aș zice eu, ia amploare mai ales în viața celor tineri. Nu de puține ori ceasul indica ora trei, spre dimineață, iar ochii îmi erau pironiți într-un punct fix, somnul refuzând să se instaleze. Problema aceasta a insomniei generează stările de irascibilitate, oboseală cronică, răceli frecvente și incapacitatea de a mai memora. S-au dat și câteva soluții, nu soluții-minune cum ați crede, ci pur și simplu un mic ajutor pentru cei care deja s-au înarmat cu voință. O alimentație sănătoasă, un trai liniștit, un somn nu mai scurt de 7-8 ore sunt câteva puncte de sprijin. Suntem neinițiați, dar, cu toate acestea, avem aspirații mari.  

Avem nevoie de ajutor, de susținere și de aprecieri. Avem nevoie să ni se amintească faptul că PUTEM și că odată cu noi vin schimbările benefice în lume. Trebuie să știm că suntem importanți, că formarea noastră ca oameni în societate este esențială și că timpul pe care îl alocați pregătirii noastre nu este unul pierdut.

E drept că ne-am schimbat. Nu mai suntem atașați de deliciosul desert cu banane al bunicii, nici de cafeaua aburindă de dimineață, pentru că, vedeți și voi, totul e pe fugă și nimeni nu ne așteaptă. Așa că nu ne rămâne decât să prindem din mers piesele puzzle-ului ce imprimă caracterul nostru, al tinerimii încă neinițiate.


Aa, încă o soluție! MUZICA! Nu uitați de muzică!

 

Mai jos am pus un video care vă va ajuta să vă dați seama despre ce vorbesc.

Sursă foto: http://weheartit.com/

Poză de familie

Cea mai mare, mâna dreaptă a părinților și stăpâna casei cât erau plecați la lucru.

Nu mă puteam juca, pentru că fratele mai mic tocmai se lovise și trebuia ținut în brațe, nu puteam sări coarda, pentru că stiva cu vase din bucătarie își aștepta rândul. Nu puteam să citesc, pentru că sora mai mică plângea, iar atenția mea ar fi fost împărţită, nu mă puteam uita la televizor, pentru că cineva trebuia să gătească cina pentru părinții ce se întorceau frânți de oboseală de la lucru, iar aceea aș fi fost cu siguranță eu.

Plângeam în disperarea mea că nu pot fi ca orice fată, ocupată cu păpușile și cu plimbările de la o prietenă la alta. Ca să nu mai spun că mai mereu mama mă sfătuia că singura prietenie care nu îmi va fi niciodată luată era cea cu Hristos. Aveam impresia că își bate joc de mine, că mă vrea singură pentru totdeauna și că înlocuia poveștile cu care ar trebui să mă răsfețe seara cu discursul acesta care pentru mine era o povară.

Tata mă învăța să port întotdeauna un zâmbet pe buze, dar, pe bună dreptate, când sora mai mică vărsa bolul cu supă chiar după ce terminam curățenia, chiar de mi-aș fi scotocit până în adâncul sufletului, tot n-aș fi găsit nici măcar un amărât de zâmbet. Nevoia mea mea mai mare atunci era să mă pot controla, căci sângele îmi năvălea în obraji odată cu o tură bună de plâns. Și credeți-mă, nu era de bucurie.

 Însă aș fi egoistă dacă nu aș aminti că primeam cadouri. Nu mi-au refuzat niciodată nimic, iar eu am învățat să fiu umilă în cereri, așteptam puțin, dar de fiecare dată primeam mai mult decât aș fi meritat.
Mami știa că îmi plac merele și ori de câte ori mergea la piață, ultimii bănuți erau daţi pe câteva mere pentru fiica ei cea mare.

Tati știa că iubesc batoanele cu cocos și, oricât de obosit ar fi fost, niciodată nu ajungea acasă fără ele.

Anii au trecut și, cu tot cu cadourile lor, eram tot mai nemulțumită de condiția mea de „copil fără copilărie”. Mă plângeam cui apucam: bunicilor, verișorilor, mătușilor, vecinilor, tuturor celor care deplângeau starea mea. Știam că prieteniile cu oamenii ar fi necesitat timp, ceva ce eu nu dețineam, iar asta a încurajat introvertismul în care mă afundam.

Am crescut, iar oamenii au început să judece ceea ce eu eram.
„O fire prea închisă, cum își închipuie că o să reușească să aibă vreodată prieteni? Nimeni nu-și dorește să stea în preajma unei încrezute, care își concentrează atenția doar asupra stărilor ei interioare.”
Cuvintele acestea apăsau ca un capac ce se așeza cu forță deasupra borcanului pentru ca murăturile să nu prindă aer, păstrându-se astfel mai bine pe parcursul întregii ierni.

Acum mi-am dat seama cu adevărat că mama mea era mult mai înțeleaptă decât mine când spunea că o prietenie cu Isus nu mi-ar fi zdrobit niciodată așteptările.

Când am terminat liceul, mama a fost prima care s-a oferit să îmi facă o poză pe care ar vrea să o păstreze peste ani,

 iar sora mea avea nevoie și ea de o amintire.

Amuzament, zic.

                                         Sursa: We Heart It
                                             
Și dacă tot mai avem o foarte scurtă perioadă de timp în care suportăm sesiunea, mai exact, încă jumătate din ce-am avut până acum, n-ar strica să ne și destindem puțin.
Mai jos, am selectat câteva citate care nu vă vor lăsa să părăsiți blogul meu până nu vă vor smulge măcar un zâmbet.

♣ „Sentimentul sfânt al prieteniei e atât de frumos, de statornic, de loial și de durabil, încât ar ține o viață-ntreagă, dacă n-ar cere nimeni bani cu împrumut.”
(Mark Twain)

♣ „ Întârzii întotdeauna la serviciu, dar am grijă să recuperez plecând mai devreme.”
(Charles Lamb)

♣ „ Fluierul piciorului este un dispozitiv de gasire a mobilei pe intuneric.” - încă mă mai întreb dacă îl mai am.

♣ „Cel care zâmbește atunci când lucrurile iau o întorsătură proastă, s-a gândit deja pe cine să dea vina.”
(Robert Bloch)

♣ „Fiule, dacă vrei cu adevărat să obţii ceva în viaţă, trebuie să munceşti pentru acel ceva. Acum linişte, că anunţă numerele la loterie.”
(Homer Simpson)

♣ „Intuiția este o calitate a femeii care o ajută să-și contrazică bărbatul înainte ca acesta să  apuce să deschidă gura.” - să spun că îi compătimesc uneori? Nu, pentru că și eu sunt femeie și nu ar fi deloc comod să mă pun rău cu coechipierii mei.

♣ „Uneori mă întreb dacă bărbații și femeile chiar se potrivesc. Poate că ar trebui să locuiască în vecinătate și doar să se viziteze din când în când.” (Katharine Hepburn)

♣ „Trebuie să te pricepi să fii, când zeu, când porc, dar totdeauna cu grație.”
(Lion Feuchtwanger)

Așa că, oameni buni, nu vă pot dori decât o zi în care să râdeți mult. Măcar azi.

Citate „altfel”

                                        Sursa: We Heart It

Mă simțeam lipsită de chef, de energie și de orice altceva care m-ar fi solicitat.
Am selectat câteva citate motivaționale. Sunt sigură că și vouă vă vor fi de un real folos.

1. „Nu este nicio magie prin care obții ceea ce ți-ai propus. Totul este despre muncă grea, alegeri și persistență.” ( Michelle Obama) - asta în cazul în care ați crezut că dacă nu citiți nimic pentru examenul de mâine, printr-un miracol, toată materia vi se va instala în minte, iar la locul cu pricina veți excela.

2. „Munca este grea, atunci când viața este lipsită de un scop. Când trăiești pentru a realiza ceva mai măreț decât propriul orgoliu, munca grea devine o plăcere nebănuită." (Steve Pavlina) - știu că mulți dintre voi, mai ales studenții, nu văd rostul unei facultăți în acest moment, iar singura lor dorință e de a termina. Examene nepromovate, lipsa de la cursuri, nopți nedormite în speranța că i-ar putea ajuta să învețe câte ceva, toate aceste lucruri evidențiază totala lipsă de interes față de condiția actuală. Atât timp cât te ții de un scop, plăcerea se va instala și tot ceea ce pare fără sens acum, mai târziu va căpăta forma împlinirii.

3. „Să nu lucrezi niciodată doar pentru bani sau putere. Ei nu îți vor salva sufletul și nu te vor ajuta să dormi mai bine noaptea.” (Marian Wright Edelman) - cu siguranță îți va fi benefică hotărârea de a face voluntariat, de a-i ajuta pe cei nevoiași, de a vizita bolnavii sau de a-ți ajuta prietenii când sunt la ananghie.

4. „Nu abandona ceea ce nu știi să faci, ci combină cu ceea ce știi să faci.” (John Wooden) - așa că, la examene, nu lăsați niciodată un subiect nefăcut. Întodeauna o să existe o mică doză de inspirație pentru orice subiect.

5. „Nu aştepta. Niciodată nu va fi timpul potrivit.” (Napoleon Hill) - asta pentru cei care așteaptă de fiecare dată un imbold ca să acționeze.

6. „Nu eşti aici doar să supravieţuieşti. Eşti aici pentru a ajuta lumea să trăiască mai bine, cu o viziune mai mare, cu un spirit al speranţei şi al realizării mai bun.” (Woodrow Wilson) - pentru că oamenii au nevoie de oameni, știți asta.

7. „Nu pleci de lângă cineva dacă îl iubești. O ajuți pe acea persoană. Eu cred că dacă ajungi să trăiești îndeajuns de mult, poți să îți dai seama că multe dintre ceea ce se întâmplă în viața nu este sub controlul tău, dar modul cum reacționezi, asta da, poți să controlezi!” (Hillary Clinton)

8. „Viaţa răspunde la merit, nu la nevoie. Ea nu spune: Dacă ai nevoie, vei culege rezultatele. Ea spune: Dacă plantezi, vei culege.” (Jim Rohn) - să înceapă treaba, zic.

9. „Poţi să ai tot ce îţi doreşti doar că nu tot odată.” (J.K. Rowling, autorul seriei Harry Potter) - învățați să împletiți munca voastră cu plăcere și răbdare. Cu timpul, veți observa că toate lucrurile bune au venit pe rând, ca să vă dea timpul să vă bucurați cu adevărat de ele.

 Vă doresc o zi plină de surprize plăcute!

„Nu vreau să-ți fiu povară!”

Înainta tăcut pe aleea înghețată, iar zăpada scârțâia sub povara pașilor. Avea privirea suferindă și ațintită înainte, semn că ar căuta pe cineva.
Intră într-o cafenea întunecoasă, din colțul străzii și se așază la o masă de lemn veche. Răsfoiește meniul sărăcăcios, deși știa că banuții pe care îi avea în buzunar nu îi ajungeau nici pentru un ceai cald. Venindu-și în fire, așază meniul alături și refuză politicos o eventuală comandă.
Își lăsă privirea în jos, iar în față i se derula filmul vieții. Toate loviturile primite erau acum mai usturătoare, apăsau mai greu pe umerii lui îmbătrâniți. Familia pe care o pierduse, casa pe care nu o mai avea, meseria de profesor respectat s-a dus și ea. Acum era un hoinar, iar condiția aceasta îl speria. Medita adânc și, din când în când, de pe obraz i se prelingea câte o lacrimă, rostogolindu-se apoi pe masa veche. Își privea palmele bătătorite și simțea cum viața i se scurgea printre degete ca nisipul din clepsidră. Speriat, a ieșit din cafenea, iar pașii rătăceau pierduți pe alei. Era bătrân și singur, nu mai avea vigoarea de a-și lua o slujbă și oricum  nimeni nu ar fi luat un bătrân cu picioarele slăbănogite și cu trupul încovoiat, orice școală l-ar fi refuzat acum și orice tânăr i-ar ironiza ideile. Lumea a evoluat, iar el, cu siguranță nu și-ar găsi locul între atâta tehnologie. Nu se gândea la ce va mânca peste câteva ore, când stomacul i-ar cânta imnul foamei și nici la cum se va încălzi sau ce va îmbrăca. Toate aceste gânduri i-ar fi plictisit mintea. Se gândea la singurul lui copil, plecat departe și simțea gustul cald al revederii. Gândul acesta îi îmbrățișa sufletul, dar știa că va mai trece timp, iar asta îi știrbea prezentul.
Tot ceea ce și-ar fi dorit era un loc al lui, un loc care să îi amintească de tabloul familiei.

Atitudinea lui Darwin față de Dumnezeu

În urmă cu câteva zile, curiozitatea de a sta față în față cu o argumentație științifică ce vorbește cel mai limpede în favoarea creației și cel mai puternic împotriva evoluției, de a mă întreba dacă și dinozaurii au avut loc în barca lui Noe, aflând și un răspuns relevant în același timp, am decis să răsfoiesc puțin cartea lui Werner Gitt - „Întrebări mereu puse”.
Observam că tratează subiecte delicate, subiecte cu care alți oameni de știință nu ar fi cochetat, după părerea mea. Așadar, printre metodele propuse care ar stabili vârsta pământului, printre „întrebările” neamțului, am dat peste un articol ce mi-a trezit rapid interesul.
Charles Darwin începuse să studieze medicina când, sfătuit de tatăl său, întrerupe studiile, dedicându-se teologiei. Ca dovadă că nu asta era ceea ce el își dorea, plasează afirmația ce exprimă clar relația sa ruptă cu Biblia (asta dacă ar fi existat o relație în prealabil): „omul poartă pecetea de neșters a originii sale animale”. Este clar că naturalistul englez susținea cu vehemență ideea că Dumnezeu nu a creat totul de la început, iar această disociere ar fi stârnit destule controverse, fapt care, la vremea aceea, l-a determinat pe Darwin să păstreze pentru dânsul toate aceste convingeri.
Însă timpul nu a trecut fără ca în mintea celebrului britanic să nu înflorească tot mai mult concepția aceasta, ajungând la un moment dat să declare senin: „Așa s-a strecurat încet necredința în mine, până a fost completă. Totul a mers așa de încet, încât nu mi-a creat probleme și de atunci nu m-am îndoit nici o singură zi de faptul că decizia mea a fost corectă. De fapt, nu pot să înțeleg cum poate dori cineva ca creștinismul să fie adevărat.”
Bineînțeles că atitudinea antibiblică a lui Darwin și-a găsit mai târziu susținători, unii dintre ei reușind să păcălească prin diferite teorii că omul ar fi rezultatul evoluției maimuței, și nu creația Lui Dumnezeu.
Este incredibil ce influență poate exercita un om. Nu mă mir că apar atâtea întrebări ce pun sub semnul îndoielii Cuvântul Lui Dumnezeu.

„Taie-mi o felie de dragoste” - George Uba

Vacanța se terminase și după atât de mult timp în care am stat departe de cărți, am decis să mai adaug ceva nou bibliotecii mele. În felul acesta, simțeam mai lejeră intrarea într-un nou an universitar, iar din ceea ce colegii mai mari ne-au transmis, nu se anunța deloc lipsit de ocupație.
Se cunoaște deja gustul plăcut pe care lectura mi-l inspiră, așa că pașii nu mi s-au îndreptat decât spre o librărie.
Am cumpărat-o, deși nu avem nicio dată despre autor.
Cred că e rândul vostru să aflați că merită citită. Introducerea este promițătoare, așa că vă invit cu respect să savurați o bucățică din cartea lui George Uba.



„Sunt doar în trecere. Am fost și ieri pe la voi. Am bătut, dar nu M-ați auzit. Dacă sunteți prea ocupați, plec. Îmi cer scuze. Cu altă ocazie. Doar atât: voiam să văd ce mai faceți. Dacă totuși insistați, ei bine, am să intru, și nu oricum. Primiți-Mi și emoția Mea cerească. Nu e puțin lucru să lăsați treburile voastre (erați în curățenie, nu?) și să stați de vorbă cu Mine.



E așa cum spun Eu? Fiecare dintre voi făcea curățenie în sufletul celuilalt. Am auzit de departe zgomotul lucrurilor aruncate. Și unele sunt foarte bune. Ce-Mi place la voi este că M-ați primit chiar în hărmălaia asta. Nici nu v-ați scuzat. Cum să vă refuz? Sunteți flămânzi după o prietenie veritabilă. Mai ales acum, când pe capul căsniciei voastre s-a pus un preț. Nu mai mult de treizeci de arginți. Cine plătește, vă și are. E drept, e prețul trădării. Același preț a fost pus și pe capul Meu, cu diferența că pe Mine M-a prins atunci când v-am acoperit pe voi ca să nu vă găsească. Teribil a fost întunericul care M-a legat in grădină. Câtă groază s-a adunat în durerea despărțirii! De aceea, nu vreau să trăiți spaima asta. E cumplit să rămâi singur, când, de fapt, chiar Eu, dacă Mi-aduc aminte bine, am spus cândva și mai spun că "nu e bine ca omul să fie singur". Dar am plătit și gata. Și nu puțin. E prețul legământului. Ca să nu fiți singuri. Vă deranjează că sunteți ai Mei? Nu aveam altă soluție de a păstra rochia de mireasă curată. Nu puteam garanta altfel promisiunea mirelui, decât cu prețul ăsta. Acel "plus" făcut din două lemne prinse în cruciș s-a pus între voi doi și v-a adunat în legătura iubirii. Vă aduceți aminte? Eu Mi-am întins mâinile și spre tine, și spre ea, ca să vă găsiți drumul unul către celălalt.


Cuiva i-a venit ideea să Mi le prindă în cuie, ca să nu obosesc în a vă chema. Nu M-am împotrivit, dacă asta înseamnă pentru voi siguranță.



Acum, ce vreți să faceți? Cine vă pune să întindeți mâna la cei treizeci de arginți? Cine vă pune să vă pierdeți unul de celălalt? Și ce-o să faceți cu prețul trădării? Să vă spun Eu. O să cumpărați un ogor, în care o să înmormântați dragostea pe care v-am dat-o, după ce am plătit toate datoriile voastre. Nu vă vine să credeti, dar aici ajungeți. Atât de singuri, încât o să vă ascundeți și de Mine.



Uite, am un gând. Facem un proces verbal, în care să se scrie următoarele: "Prin prezență, ne obligăm, din dragoste unul față de celălalt și din cauza Prietenului nostru, care ne-a plătit toate datoriile, să ne iubim cu toată puterea, cu tot sufletul și cu tot cugetul și să urmărim binele unul altuia, încât să nu pătrundă în niciuna dintre inimi vreun fir de ură sau de indiferență. Și dacă, din greșeală, se va întampla ca cineva să-l rănească pe celălalt, atunci, fără întârziere, să scoată din suflet o cerere de iertare, prin care să-și prezinte regretul pentru orice cuvânt sau gest care a adus durere și neliniște în ființa întristată. Și cel care cere clemență să fie iertat pe loc."



Semnați aici, pe inimile voastre, sub semnătura Mea.


Mai trec și mâine să vă văd...”



Mâine, cu siguranță, veți trece și voi pe la librărie.

La cotitură de drum

                                         Foto: Cătălin-Sebastian Hodiș

Nu îmi place să călătoresc, mi se face rău în curbe și stomacul mi se strânge ca o pungă cu apă, gata, gata să își reverse stropii lacomi.
Semnele de circulație nu le înțeleg, mi se par o adunătură de fiare nesemnificative. Exagerez generos și asta pentru că nu îmi place când nu știu ceva. Ori de câte ori sunt invitată să particip la vreun concurs, iar miza e o excursie, refuz din start, fie ea și la Viena, Paris sau în oricare alt colțișor de lume. Nu că nu mi-ar plăcea să vizitez Israelul sau Turcia, dar să se întâmple fără să trebuiască să îmi port picioarele umflate prin cincizeci de autobuze într-o zi, fără să suport văpaia zilelor de august și gerul lunii ianuarie, care îngheață și cenușa în vatră.
Îmi place să ies în natură și să admir piscurile care se înalță grațioase până aproape ating cerul, să examinez mușchii cărnoși ce îmbracă semeția copacilor, să alerg printre brazi și să mă prind de crengi pentru a nu mă trezi în cine știe ce văgăună. Îmi place natura și mirosul ei, iubesc izvoarele clipocinde și imaginea pe care acestea mi-o reflectă ca într-o oglindă bine curățată. Îmi place cum arăt în oglinda izvorului.
Agreez diminețile în fața unei cafele aburinde și în compania unei felii de cultură întinsă bine pe pereții minții, îmi place să descopăr citate și să jonglez cu ele până îmi apar deformate, pentru ca apoi să le remodelez, să stau fără suflare în fața unui ecran pe care rulează un film inteligent, iar când vine vorba de cărți...oh, cărțile, balsam pentru creier.
Dar nu tren în care se îngrămădesc oameni robuști și vulgari, nu autobuze pline de înjurături, nu avioane în care planează teama, pe acestea le refuz categoric. Mai ales că acum răsare țanțos semnul ce indică o curbă periculoasă. O să modific mai târziu acolo unde am zis că nu înțeleg semnele de circulație.
Și, totuși, o călătorie în sufletul meu a fost atât de benefică. Nu era niciun semn de „interzis”, sunt de-a lui deja, nu m-a privit posac, cu expresia unei zicale: „Casa nemăturată, musafiri n-așteaptă” (modificată puțin, recunosc) și nici nu m-a condus repezit spre ieșire.
Am stat de vorbă. E fericit.

Vă grăbiți, băieți?

                                         Foto: „We Heart It”

Care-i timpul vostru, băieți?
Poate n-a mai trecut nimeni în vizită pe la voi, să vă ia serios la întrebări. Pentru că, pe bună dreptate, intenția noastră nu este să ne plângem, ci mai degrabă să fim lămurite într-un fel sau altul cam care-i algoritmul în ceea ce vă privește.
De ce vă grăbiți tot timpul când vrem să rămâneți măcar pentru alte câteva secunde? Știți bine că pentru noi, fiecare secundă este rezonabilă.
Noile tehnici de cucerire ne-au dezvățat deja de vechile metode cu care cuconițele își răsfățau flăcăiașii, astfel că ne este „interzis” să mai pierdem nopți pentru a vă elabora scrisori care mai de care mai pline de emoție, și lăsați-mă să vă spun și de ce, dar asta să rămână între noi. Mai nou, spiritul vostru de observație e tare agil, observând cu ușurință „punguțele” cu oboseală care tronează sub ochișorii sclipitori ai domnițelor, iar asta, să recunoaștem, e de-a dreptul inestetic. Acestea fiind spuse, dragilor, vrem să fim frumoase pentru voi, așa că toată treaba asta demodată cu scrisorile să v-o scoateți din cap până în ziua în care aveți de gând să bateți în poarta noastră călare pe cal alb. Iar la cât de prieteni sunteți cu surprizele...mă rog, nu vreau să fiu susceptibilă.
Despre noi, femeile, ce să spun? Păi ținem să vă anunțăm că ne trezim cam cu două ore înainte de a pleca la serviciu să ne aranjăm. Aveți onoarea. Pentru voi o facem, sper că v-ați prins. Doar, doar, de data asta ochii vă sunt cu o jumătate de milimetru mai deschiși să observați că stratul generos de blush pe care l-am aplicat e pentru a părea pline de vitalitate, în niciun caz pentru a ni se umple buzunarele cu replici ca: „Așa frumos sunt, dragă, de roșești în fața mea?”
Incontestabilă afirmație, dar despre noi era vorba.
Ca să nu mai vorbim despre păr, pe care ni-l vedeți mereu același: aceeași lungime, aceeași textură, aceeași culoare, aceeași, aceeași, aceeași.
Cum spuneam, nu vrem să vă criticăm. Știm că ne iubiți și știm că și pentru voi, ca și în cazul nostru, al femeilor, sunt lucruri care contează mai mult decât înfățișarea.
Suntem convinse că aveți metodele voastre de a căuta în inima unei femei și de a descoperi frumosul din ea.
Știm că și voi aveți zile proaste și că suferiți când ceva de valoare se pierde.
O fată adânc ascunsă în Hristos - aceasta este nevoia voastră cea mai mare, o fată la care, înainte să ajungeți, trebuie să treceți prin palma Lui.

Sărbători...altfel

                                         Foto: Cătălin Sebastian Hodiș

Am lăsat zilele să treacă pasiv una după alta, fără a consemna ceva. Au fost prea grele, prea mi-au apăsat umerii. Câte un oftat îmi scapă intempestiv.
Aș vrea să mă așez liniștită la birou și să încep să aștern o poveste nemaipomenită ce relatează succint niște sărbători minunate, cu cozonaci și delicatese, cu lumini și moși, colinde și seri la gura sobei. Nu ar fi prea greu începutul, oricine se pricepe la povești, oricine le poate inventa și, în plus, nu este întotdeauna obligatoriu să le și trăiești. Dar nu pot să inventez ceva care să se plieze perfect cu starea mea fără să îmi scape câteva lacrimi. Nu au fost moși care să se oprească fix în pragul casei mele și să își desfacă sacul cu bucurii, aruncându-mi-le una câťe una pe fereastră, nu am primit mesaje încurajatoare și foarte puțini au încercat să îmi amintească de Nașterea Lui Isus. Am văzut lumini care mai de care mai stridente și, în ciuda sclipirii lor deranjante, lumea trăia într-un continuu întuneric. Tot crispați și neîncrezători, tot reticenți în a-și exprima afecțiunea și o puternică beznă le învăluia inimile.
Calea părea mai grea de parcurs acum și în timp ce un genunchi se apleca stăruind în rugă, celălalt sângera. Era Ajunul Crăciunului. Aș fi mers cu drag la iesle, căci știam că acolo, în miros proaspăt de paie și printre respirațiile greu mirositoare ale animalelor, s-a născut mireasma vieții. Acolo, într-un staul simplu și friguros, s-a născut Lumina. Aș fi mers cu drag să mă închin. Nu aveam daruri, dar inima mea îndurerată era îndeajuns.
Și totuși, am rămas la gura sobei. Nu în compania familiei, nu în compania colinzilor care anunțau triumful dragostei din Betleem, nu cu o ceașcă de lapte cu scorțișoară și biscuiți aromați, ci cu mâinile atârnându-mi pe obraz, ștergând din când în când câte-o lacrimă răzleață.
Am ridicat ochii spre Cer și nu îndrăzneam să cer nimic pentru acea seară îndurerată, nici măcar un picur de mângâiere, dar am îngăimat pe jumătate adormită: „Mulțumesc că Te-ai născut pentru mine! E singurul lucru ce mă ține trează acum.”
Iar printre dorințele de a-mi face planuri care mai de care mai realiste pentru noul an, pleoapele au căzut simulând un somn adânc. Cineva mă anunța că trebuia să îndeplinesc ceea ce mi-a rămas din anul anterior și dacă va mai rămâne loc, cu siguranță voi fi prima invitată să își construiască vise pentru anul ce bătea în poarta inimii.
Părea să îmi convină. Oricum, nu mi s-au dat alternative.