Da, am primit mai mult decât am cerut!

E drept, nu prea scriu despre dragoste. Însă nu poți sta nepăsător la nesfârșit după atâtea moduri în care ți se spune și ți se arată că ești iubit.

Cu ceva vreme în urmă nu credeam că există dragoste adevărată. Eram ferm convinsă că ea trăiește doar pe marile ecrane sau pe filele cărților și că singurul verb pe care oamenii nu au reușit să îl conjuge corect vreodată sau să îl trăiască în toată splendoarea lui era „a iubi”. Într-un fel, m-am obișnuit cu asta. Știam că tot ceea ce aveam de făcut era să resping toate propunerile care mi se desfășurau în fața ochilor ca niște replici uzate, toate avansurile sclifosite să le depozitez în coșul de gunoi și tot ceea ce trecea de cuvântul „amiciție” să combat cu severitate. Eram ironică, iar prin asta speram să îmi îndepărtez „inamicii”. Se pare că asta nu a funcționat prea mult, pentru că tot ceea ce pare interzis la prima vedere este mai incitant, așa că schimbam des tehnicile cum știam eu mai bine.

Dar asta a funcționat până într-o zi.
Nu m-am gândit niciodată că într-o bună zi cu soare, cu prea mult soare, un om cu un așa suflet mare va dori să își petreacă o zi din viața lui cu mine. Și nu m-am gândit nici că după acea zi, pe care am încercat să o evit din toate puterile mele și prin toate metodele, îmi voi dori alte și alte zile, de fapt, întreaga viață alături de acest om.
Nu m-a abordat cu nicio replică agasantă care să îmi aducă vreo grimasă pe față.
Era așa de simplu! Și totuși, atât de special. Am râs împreună, ne-am plimbat, am vizitat locuri noi și așa s-a dus cea mai frumoasă zi din viața mea. Știam că are să urmeze alta, trebuia să urmeze alta.
Omul acesta își croia drum către inima mea și mă vedeam incapabilă de a riposta în vreun fel.

 Nu s-a străduit să își etaleze calitățile și talentele, ci s-a dovedit curios să îmi afle preferințele, ideile, speranțele și tot ceea ce vădeam pentru viață. Mai târziu aveam să aflu că vocea aceea atât de plăcută mie încă din prima clipă când l-am văzut este cea mai frumoasă, iar prin cântecul lui avea să îmi smulgă lacrimi din ochi, lăsându-mă gâtuită de emoție.

 Felul de a fi, comportamentul lui, stângăcia lui în anumite ipostaze și inocența din privire avea să țese o poveste deosebită.
Nu era grabă în vocea și în acțiunile lui, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume. Abia apoi mi-a spus că merit tot timpul.

Nu obișnuia să îmi umple brațele cu flori, dar zi după zi îmi umplea inima de bucurie. Și ce îmi puteam dori mai mult acum, după ani întregi în care am tânjit după lucrurile acelea pe care banii nu le pot cumpăra? Bucurie, liniște, o inimă sinceră și o dragostea care nu este maleabilă în mâna banului.

Nu i-am alcătuit niciodată portretul în nicio rugăciune și nu m-am trezit niciodată spunându-i numele în momentele mele de singurătate. 
De ce oamenii primesc mai mult decât cer? Și de ce acest mai mult e întotdeauna cel mai bun?

Omul acesta m-a iubit fără să știu dinainte ca eu să apuc să îl numesc măcar prietenul meu. În prezența lui eram întotdeauna alta decât Camelia aceea rece și ironică pe care oamenii o cunoșteau. El mă făcea să fiu mai bună, mai altruistă, mai îngăduitoare cu cei din jur.

Iar când pentru prima dată mi-a strâns mâna, am știut că niciodată nu îmi va mai da drumul.