Am lăsat zilele să treacă pasiv una după alta, fără a consemna ceva. Au fost prea grele, prea mi-au apăsat umerii. Câte un oftat îmi scapă intempestiv.
Aș vrea să mă așez liniștită la birou și să încep să aștern o poveste nemaipomenită ce relatează succint niște sărbători minunate, cu cozonaci și delicatese, cu lumini și moși, colinde și seri la gura sobei. Nu ar fi prea greu începutul, oricine se pricepe la povești, oricine le poate inventa și, în plus, nu este întotdeauna obligatoriu să le și trăiești. Dar nu pot să inventez ceva care să se plieze perfect cu starea mea fără să îmi scape câteva lacrimi. Nu au fost moși care să se oprească fix în pragul casei mele și să își desfacă sacul cu bucurii, aruncându-mi-le una câťe una pe fereastră, nu am primit mesaje încurajatoare și foarte puțini au încercat să îmi amintească de Nașterea Lui Isus. Am văzut lumini care mai de care mai stridente și, în ciuda sclipirii lor deranjante, lumea trăia într-un continuu întuneric. Tot crispați și neîncrezători, tot reticenți în a-și exprima afecțiunea și o puternică beznă le învăluia inimile.
Calea părea mai grea de parcurs acum și în timp ce un genunchi se apleca stăruind în rugă, celălalt sângera. Era Ajunul Crăciunului. Aș fi mers cu drag la iesle, căci știam că acolo, în miros proaspăt de paie și printre respirațiile greu mirositoare ale animalelor, s-a născut mireasma vieții. Acolo, într-un staul simplu și friguros, s-a născut Lumina. Aș fi mers cu drag să mă închin. Nu aveam daruri, dar inima mea îndurerată era îndeajuns.
Și totuși, am rămas la gura sobei. Nu în compania familiei, nu în compania colinzilor care anunțau triumful dragostei din Betleem, nu cu o ceașcă de lapte cu scorțișoară și biscuiți aromați, ci cu mâinile atârnându-mi pe obraz, ștergând din când în când câte-o lacrimă răzleață.
Am ridicat ochii spre Cer și nu îndrăzneam să cer nimic pentru acea seară îndurerată, nici măcar un picur de mângâiere, dar am îngăimat pe jumătate adormită: „Mulțumesc că Te-ai născut pentru mine! E singurul lucru ce mă ține trează acum.”
Iar printre dorințele de a-mi face planuri care mai de care mai realiste pentru noul an, pleoapele au căzut simulând un somn adânc. Cineva mă anunța că trebuia să îndeplinesc ceea ce mi-a rămas din anul anterior și dacă va mai rămâne loc, cu siguranță voi fi prima invitată să își construiască vise pentru anul ce bătea în poarta inimii.
Părea să îmi convină. Oricum, nu mi s-au dat alternative.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu