Intră într-o cafenea întunecoasă, din colțul străzii și se așază la o masă de lemn veche. Răsfoiește meniul sărăcăcios, deși știa că banuții pe care îi avea în buzunar nu îi ajungeau nici pentru un ceai cald. Venindu-și în fire, așază meniul alături și refuză politicos o eventuală comandă.
Își lăsă privirea în jos, iar în față i se derula filmul vieții. Toate loviturile primite erau acum mai usturătoare, apăsau mai greu pe umerii lui îmbătrâniți. Familia pe care o pierduse, casa pe care nu o mai avea, meseria de profesor respectat s-a dus și ea. Acum era un hoinar, iar condiția aceasta îl speria. Medita adânc și, din când în când, de pe obraz i se prelingea câte o lacrimă, rostogolindu-se apoi pe masa veche. Își privea palmele bătătorite și simțea cum viața i se scurgea printre degete ca nisipul din clepsidră. Speriat, a ieșit din cafenea, iar pașii rătăceau pierduți pe alei. Era bătrân și singur, nu mai avea vigoarea de a-și lua o slujbă și oricum nimeni nu ar fi luat un bătrân cu picioarele slăbănogite și cu trupul încovoiat, orice școală l-ar fi refuzat acum și orice tânăr i-ar ironiza ideile. Lumea a evoluat, iar el, cu siguranță nu și-ar găsi locul între atâta tehnologie. Nu se gândea la ce va mânca peste câteva ore, când stomacul i-ar cânta imnul foamei și nici la cum se va încălzi sau ce va îmbrăca. Toate aceste gânduri i-ar fi plictisit mintea. Se gândea la singurul lui copil, plecat departe și simțea gustul cald al revederii. Gândul acesta îi îmbrățișa sufletul, dar știa că va mai trece timp, iar asta îi știrbea prezentul.
Tot ceea ce și-ar fi dorit era un loc al lui, un loc care să îi amintească de tabloul familiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu