Dacă ai un vis, apără-l!

                                 Foto: Cătălin Sebastian Hodiș

Suntem ocupați să pornim pe mai multe drumuri deodată și să ratăm destinațiile. Ăștia suntem noi, oamenii. Tot timpul dornici de titluri, de reputații impecabile, de nume și de recunoașteri. Dincolo de toate acestea, tronează frica de eșec, acea frică ce nu iartă niciun vis, ci le poartă zgomotos prin noroiul nesiguranței, pentru ca apoi să le trântească la pământ fără suflare.
Oamenii, de cele mai multe ori, îți vor spune că nu poți, că visurile tale îți depășesc înălțimea. Dacă oamenii nu pot face ei înșiși un lucru, o să îți spună că nici tu nu ești în stare să îl faci. Și dacă totuși o vor face, dacă totuși vor mima o încredere nesimțită pe care pretind că o au, este doar din compasiune, din dorința de a râde sarcastic de rezultatele deja închipuite.
Dacă ai un vis, trebuie să îl aperi. De multe ori, ne cufundăm adânc într-o tăcere plictisitoare și așteptăm ca Dumnezeu să ne ajute.
Într-o zi, la masa de prânz, pe când își surprinse tatăl cu furculița în aer și cu ochii pe pereți, un copil se grăbi să îi istorisească ceva visătorului său tată:
„ -Tată, ascultă asta: Un om a căzut într-o apă adâncă. După mai multe încercări eșuate de a ajunge la mal, în fața lui a ajuns, în sfârșit, o barcă. Din barcă s-a auzit o voce puternică ce îl întreba dacă are nevoie de ajutor, iar el, foarte hotărât a zis: „Nu, nu este nevoie, mă va ajuta Dumnezeu.”
După ceva vreme a mai sosit o barcă: „Hei, ai nevoie de ajutor?”, iar omul nostru a dat același răspuns, că pe el îl va ajuta Dumnezeu. A murit și a ajuns în Rai, iar prima întrebare pe care i-a pus-o Lui Dumnezeu a fost: „Doamne, de ce nu m-ai salvat?”, iar răspunsul i-a venit aproape imediat: „Ți-am trimis două bărci să te salveze, prostuțule.”
-Mda, amuzant, replică tatăl, cu ochii pironiți în același punct de pe perete.
-Atunci ar fi cazul să îți iei ochii de pe pereți, că de câteva minute mănânci doar aerul de pe furculiță.”
Aceștia suntem noi, trestiile pe care vântul le frânge la prima rafală și tare greu este procesul de revenire la poziția inițială. Ne poartă gândurile și aceste călătorii sunt, de cele mai multe ori, cele mai lungi. Și uite așa ratăm momentele însemnate ale vieții.
Dacă am fi mai statornici pe ceea ce credem, mai mulțumitori de ceea ce avem, mai răbdători cu ceea ce ne agasează și mai luptători pentru imboldurile spre reușită pe care le primim, am reuși să ne depășim acest sedentarism vârtejos. Am căuta impliniri acolo unde oamenii nu caută de obicei, pentru că acolo e răspunsul.