Sunt oameni care nu ne vor înțelege niciodată acțiunile sau felul în care ne raportăm la anumite situații și, cu toate acestea, nu se vor simți îndreptățiți să primească vreo explicație, ci vor avea mereu umerii liberi pentru încă o îmbrățișare.
Oamenii nu merită să sufere doar pentru că noi n-am învățat să ne comportăm. Nu vom reuși să fim mereu ceea ce ei așteaptă să fim. De multe ori îi vom dezamăgi, le vom face răni fără intenția de a le și trata și vom acționa fără ca ei să înțeleagă motivele. Bineînțeles, nu vom considera niciodată că merită și explicații în urma atâtor lovituri. Și totuși, de ce aleg oamenii să rămână? De ce nu își iau frumos catrafusele și să se retragă în locuri mai „călduroase”, că doar și păsările, când frigul se întețește și mediul nu le mai este prielnic, pleacă. Ce-i în neregulă cu oamenii ăștia? Parcă ar fi niște marionete cărora le place să sufere. Dă-le în cap și o să rămână în același loc, că doar ei iubesc și susțin puternic că dragostea suferă totul.
Bun, dar din câte știu eu, pentru a rămâne, cineva trebuie să îți dăruiască motive. Or, faptul că primesc mereu lovituri, una după alta, care mai de care mai usturătoare, nu cred că ar avea o prea mare putere de persuasiune.
Ei bine, cei care aleg să rămână o fac pentru că mai presus de orgoliul care înflorește țanțoș în fiecare zi, este o dragoste pe care oamenii nu o vor putea condiționa niciodată. În dragoste nu vom putea niciodată să spunem: „Te iubesc, dar...” Nu! „Te iubesc” și atât! Aceea e dragostea adevărată care îi face pe oameni să aștepte, fără a le oferi spații-limită, fără a-i supune chinului de a conștientiza că la fiecare capăt de neînțelegere îi așteaptă indiferența, neliniștea sau abandonul. Este dragostea care rabdă și care știe că orice piatră poate suporta puterea daltei și orice suflet, oricât de împietrit ar fi, poate cunoaște schimbarea.
Ca oameni, trebuie să învățăm să le dăruim oamenilor sentimentul de siguranță care nu îi va lăsa niciodată să plece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu