Poză de familie

Cea mai mare, mâna dreaptă a părinților și stăpâna casei cât erau plecați la lucru.

Nu mă puteam juca, pentru că fratele mai mic tocmai se lovise și trebuia ținut în brațe, nu puteam sări coarda, pentru că stiva cu vase din bucătarie își aștepta rândul. Nu puteam să citesc, pentru că sora mai mică plângea, iar atenția mea ar fi fost împărţită, nu mă puteam uita la televizor, pentru că cineva trebuia să gătească cina pentru părinții ce se întorceau frânți de oboseală de la lucru, iar aceea aș fi fost cu siguranță eu.

Plângeam în disperarea mea că nu pot fi ca orice fată, ocupată cu păpușile și cu plimbările de la o prietenă la alta. Ca să nu mai spun că mai mereu mama mă sfătuia că singura prietenie care nu îmi va fi niciodată luată era cea cu Hristos. Aveam impresia că își bate joc de mine, că mă vrea singură pentru totdeauna și că înlocuia poveștile cu care ar trebui să mă răsfețe seara cu discursul acesta care pentru mine era o povară.

Tata mă învăța să port întotdeauna un zâmbet pe buze, dar, pe bună dreptate, când sora mai mică vărsa bolul cu supă chiar după ce terminam curățenia, chiar de mi-aș fi scotocit până în adâncul sufletului, tot n-aș fi găsit nici măcar un amărât de zâmbet. Nevoia mea mea mai mare atunci era să mă pot controla, căci sângele îmi năvălea în obraji odată cu o tură bună de plâns. Și credeți-mă, nu era de bucurie.

 Însă aș fi egoistă dacă nu aș aminti că primeam cadouri. Nu mi-au refuzat niciodată nimic, iar eu am învățat să fiu umilă în cereri, așteptam puțin, dar de fiecare dată primeam mai mult decât aș fi meritat.
Mami știa că îmi plac merele și ori de câte ori mergea la piață, ultimii bănuți erau daţi pe câteva mere pentru fiica ei cea mare.

Tati știa că iubesc batoanele cu cocos și, oricât de obosit ar fi fost, niciodată nu ajungea acasă fără ele.

Anii au trecut și, cu tot cu cadourile lor, eram tot mai nemulțumită de condiția mea de „copil fără copilărie”. Mă plângeam cui apucam: bunicilor, verișorilor, mătușilor, vecinilor, tuturor celor care deplângeau starea mea. Știam că prieteniile cu oamenii ar fi necesitat timp, ceva ce eu nu dețineam, iar asta a încurajat introvertismul în care mă afundam.

Am crescut, iar oamenii au început să judece ceea ce eu eram.
„O fire prea închisă, cum își închipuie că o să reușească să aibă vreodată prieteni? Nimeni nu-și dorește să stea în preajma unei încrezute, care își concentrează atenția doar asupra stărilor ei interioare.”
Cuvintele acestea apăsau ca un capac ce se așeza cu forță deasupra borcanului pentru ca murăturile să nu prindă aer, păstrându-se astfel mai bine pe parcursul întregii ierni.

Acum mi-am dat seama cu adevărat că mama mea era mult mai înțeleaptă decât mine când spunea că o prietenie cu Isus nu mi-ar fi zdrobit niciodată așteptările.

Când am terminat liceul, mama a fost prima care s-a oferit să îmi facă o poză pe care ar vrea să o păstreze peste ani,

 iar sora mea avea nevoie și ea de o amintire.

Am crescut frumos într-o familie numeroasă în care valorile morale au contat mai mult decât orice. Nu puterea banului, nu avuțiile, ci o inimă sinceră și un caracter sănătos. Asta e ceea ce părinții noștri au sădit în noi. 

Frumoasă poză de familie!