Simfonia iernii învăluie băncile obosite de greutatea zăpezii, oamenii coboară încet colinele încărcate de magia fulgilor răzleți, iar soarele se bate cu un nor, în speranța că va reuși să îl învingă și să răsară triumfător.
Doi îndrăgostiți stau îmbrățișați pe o bancă și plănuiesc un „14 februarie” de neuitat. În bătaia fulgilor, râsetele lor fac un ecou grațios. Fulgii dansează și se oglindesc în lacul de la marginea parcului și, din când în când, copacii își cern zăpada de pe vârfuri, aruncând-o cu putere pe pământul înghețat.
Ce n-ai da să te întorci în micul paradis parfumat cu vanilie și scorțișoară din timpul iernilor nemiloase!
O scurtă promenadă în căsuța dreptunghiulară a acelor oameni mereu dornici să își deschidă brațele pentru tine, ba chiar și cămara (mereu înghesuită de borcane cu surprize dulci), ar învia în tine copilul care odinioară invada cămara bunicii și nu ieșea de acolo până nu proba toate soiurile de dulceață. Ți-ar aduce din nou pe buze râsul zgomotos din care nu te oprea nici viscolul care îți șuiera în urechi când te rostogoleai cu sania de două ori mai mare și mai grea decât tine. Ți-ar aminti de ciorapii călduroși pe care bunica ți-i împletea la gura sobei în fiecare iarnă, în timp ce țesea povești pentru copilul pofticios ce îi sorbea cuvintele când dulceața îi era interzisă.
Dacă te-ai mai opri din alergarea ta zilnică, ți-ai aminti că patru ochi triști suspină în prag în așteptarea copilului lor iubit. Borcanele cu dulceață sunt neatinse, ciorapii stau pe măsuța de lemn veche, gata să fie dăruiți, mirosul de vanilie îmbracă odăița simplă, iar prăjiturile așteaptă să fie devorate până la ultima firimitură. Stau în prag, ascultând șuieratul vântului în plină iarnă, gândind că odată cu el va apărea și sania grea, de fier, condusă de băiețelul cu ochi cafenii, cu bujori cât cepele în obraji, care va opri în poartă și își va striga frenetic bunicii, gata de un nou set de laude. Sunt gata să creadă că pe străduța acoperită cu un pufos covor de nea va apărea zburdalnicul lor nepot, cu un bulgăre imens în mâini, gata să îl arunce cu putere, încât ai zice ca și-a propus să găurească ferestrele aburite ale căsuței.
Nu s-au plictisit, ci cu lacrimi jucându-le în ochi, rostesc o rugăciune împreună, ca-n vremurile de restriște. Își împreunează armonios palmele bătătorite, și le strâng cu dragoste și rostesc la unison: „Până la moarte, ca acum 40 de ani.”
De după deal, căsuța se zărește ca o oază de lumină, dar mai mult decât atât, acolo domnește dragostea.
Soarele a pierdut. S-a retras sfios în spatele norului și a hotărât să mai aștepte.
E frumos Clujul iarna. E frumos oricând. Orașul tinerilor, orașul iernilor frumoase, încărcate de magie, orașul care nu te lasă să nu te bucuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu