Drumul spre (a)casă

Părea totul ușor. La destui kilometri depărtare de casă, studiile îi provocau o plăcere covârșitoare.



Nu mai simțea dorul acela sufocant pentru părinți, frați, surori, era bărbat în toată firea și îi plăcea să admită asta. Știa că singura lui grijă era proiectarea unui viitor, iar în sprijinul acestui gând se trezea în fiecare zi dis-de-dimineață cu noi idei și citea din cartea ce avea să deschidă imperios semestrul al doilea: „Crimă și pedeapsă”, de Dostoievski. Sorbea cu poftă fiecare capitol și, deși cele șase sute de pagini se anunțau pline de suspans, interesul se pierdu treptat. Citea mecanic, pierzând din când în când firul acțiunii.

În timp ce pagina 83 îl obosea cu fluctuațiile lui Raskolnikov de a-și duce la bun sfârșit planul, mintea îi țesea alte gânduri. Se reconstituia drumul spre casă, un drum de țară, prăfuit în timpul verilor, care ducea direct la casa zugrăvită în culoarea piersicii din pantă.

Din casă, ca de obicei, răsuna tonul ridicat al mamei. Nu că ar fi nervoasă sau nemulțumită, ci pentru că acesta era felul ei de a conversa. Îi plăcea vocea mamei, iar tonul acela ușor strident se contopea cu frenezia revederii. Știa că mama lui, deși îl iubește, nu i-ar fi alergat înainte, înăbușindu-l cu o îmbrățișare care l-ar fi lăsat pentru câteva secunde fără aer. Firea ei rece, aproape severă nu ar fi împins-o niciodată la un așa tratament.

Mintea i se trezi abia la pagina 87, când capitolul 6 avea să se sfârșească.

Cu toate acestea, drumul către casă era ceea ce îl liniștea peste măsură în această duminică ploioasă de februarie.


Se simțea singur. Își lăsă capul ostenit pe pernă și adormi.