Plecasem de la facultate și pășeam alene pe strada îngustă, acompaniată de vorbăria trecătorilor, cu mintea încă la definiția pe care o dăduse profesorul predicatului compus și pe care mintea mea nu reușise să o asimileze în totalitate. Dar nu problemele de gramatică erau cele care nu mă lăsau să mă bucur de o seară caldă, ca cele de mai, în care vântul adia și făcea ca pletele frumoaselor trecătoare să li se adune pe fețe ca un mănunchi de spice coapte. Îmi purtam cu greu geanta plină cu foi mâzgălite pe care încercasem să îmi adun gândurile acestei zile, dar cărora nu reușisem să le dau sens, să le strâng intr-un tot. Geaca și eșarfa mea preferată îmi atârnau pe mână, fiind gata să le arunc în orice moment, să mă așez pe o bancă și să aștept răsăritul. Simțeam că mă sting încet și nu îmi mai păsa că de dimineață profesoara de franceză îmi lăudase progresele, că acel copil rotofei pe care îl întâlnisem în supermarket mi-a spus că am un zâmbet „dlaguț”, nimic nu mai reușea să îmi aprindă colțurile inimii vestejite. Priveam în adâncul meu și găseam atâta dezamăgire! Aș fi fost gata să izbucnesc în lacrimi dacă nu m-ar fi speriat claxonul mașinii galbene ce se apropia cu repeziciune, anunțându-mă că nu am voie să trec atunci când pâlpâie lumina roșie a semaforului. M-am oprit confuză și am așteptat următorul autobuz.
În tot acest timp am încercat să fac o listă cu toate binecuvântările pe care le-am primit, să adun toate zilele în care m-am trezit sănătoasă și am mers pe propriile picioare către școală în timp ce alți copii de vârsta mea erau aduși de alții, am încercat să mă gândesc la părinții mei, oamenii cei mai frumoși, în care am văzut dovada sacrificiului absolut. Mi-am amintit că printre atâtea poze din galeria mea, una dintre cele mai noi era și cea mai frumoasă: doi oameni care zâmbesc și care își trasează în tăcere un drum spre viitor. Unul dintre acei oameni eram eu, iar ceea ce îmi stă alături este cea mai mare binecuvântare, pe care am așteptat-o timp de douăzeci de ani și care mă va susține o viață.
Făcând suma, care, ce-i drept, nu mi-a ieșit din prima (era de așteptat, cu matematica nu am mai vorbit din clasa a opta), mă aprindeam încet, iar mucul care fumega spre stingere, trestia bătătorită de pașii apăsați ai trecătorilor nemiloși, prindeau viață. Lumina era din ce în ce mai clară și asta îmi dădea satisfacție (erau farurile autobuzului).
Deja venise autobuzul și de data aceasta am urcat. Nu se știa când va veni următorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu