Neștiutori în fața ecuației vieții

Problemele ne fac mici, uneori atât de mici încât ne iau și puterea de a ne bucura de zile noi, de dimineți senine, de oameni și de situații noi, de clipe unice și de povești inedite. Ne fac mici și neînsemnați, iar trestiile cugetătoare sub care ne denumeam odată au devenit buruieni otrăvitoare. Nimic nu ne mai încântă, totul pare greu, de neatins, de nerezolvat, ne plictisim repede, uităm ușor, ne bucurăm puțin și criticăm mult.
Ne îngrozește gândul că am putea rămâne singuri și-i obligăm pe oameni să ne suporte până și cele mai mizerabile gesturi, îi torturăm emoțional și le călcăm pe sentimente, semănăm dispreț și aroganță. Ne place să o facem pe înțelepții și să dăm sfaturi pe care noi nu ni le-am însușit niciodată, suntem preocupați de lucruri ce nu ne reprezintă și vrem să avem în jurul nostru oameni cât mai culți, măcar că nu le vom urma niciodată exemplele. Suntem mereu în căutare de soluții, generând probleme, căutăm răspunsuri, lăsând în urmă doar întrebări. Ducem lupte străine și căutăm scuze când ceva nu iese bine, suntem obosiți și cu sufletele înnegrite de vicii, fericirea ne scapă printre degete și întotdeauna vrem să ne încheiem socotelile în ultimul moment.

Am devenit copii neștiutori în fața ecuației vieții pe care știm că nu o vom rezolva niciodată. Asta pentru că nu ne-am propus mai mult.