Ceai cu gust de toamnă

Soarele părea să fie generos cu oamenii astăzi, își revărsa razele rozalii peste pământ, acoperind covorul de frunze din grădina casei. Pe masă, aburind, ceaiul răspândea miros de scorțișoară, parfumând camera pustie. În suflet se perindau sentimente de mulțumire și împlinire, iar pentru femeia confuză ce își atârna degetele pe cană se tăiau felii de dragoste.
Dragostea era generoasă cu biata singuratică așa cum este toamna în risipa ei, cu câteva cuvinte simple, dar care au reușit să liniștească valurile. Printre grijile ei, uitase de buchetul de flori parfumat ce străjuia biroul din lemn de cactus, de azurul bucuriei, de mărunțișurile vitale care îi încălzeau inima în diminețile târzii de toamnă. Mirosul parfumat al ceaiului o trezi din visare. Ar fi vrut să primească o bucățică de cer, pe care să o simtă doar a ei, dar se mulțumi cu câteva frunze uscate, ar fi dansat desculță în ploaia tomnatică și văzduhul i-ar fi fost partenerul ideal, dar se mulțumi cu valsul care făcea din camera micuță și prăfuită o oază de cântec. Și ar mai fi vrut să scuture covoarele de toate așteptările zadarnice, de dezamăgiri și clipe de regres, de oamenii care i-au promis multe, dar s-au grăbit să plece înainte de a împlini, de cei care i-au adus nori pe cerul vieții și i-au dezordonat fulguirea de binecuvântări.
Curățenia generală își aștepta tăcută rândul, dar ea simțea că nu este încă timpul. Era o dimineață însorită de octombrie și ceaiul aromat trebuia savurat până la ultima înghițitură.