Nu este rău să privim înapoi și să vrem să îndreptăm lucrurile pe care orgoliul nostru le-a strâmbat, să reluăm lecțiile pe care le-am învățat cu atâta sârguință de-a lungul anilor și să reîntâlnim oamenii care, la un moment dat, s-au descotorosit fără nicio urmă de remușcare de noi. Dacă ceea ce ține de noi se face la momentul potrivit și dacă începerea fiecărei zile nu mai păstrează bucăți din ieri, vom ști mai bine ca niciodată că orice dimineață în care ne trezim confuzi e restul de viață care ne-a mai rămas. Dacă am înceta să ne mai plângem de neajunsuri și dezamăgiri, de oameni pe care i-am iubit și care ne-au întors spatele, de timpul prea scurt și de vremea neprielnică, am învăța că lecțiile cele mai importante sunt însoțite de lacrimi. Și dacă tot vorbim de asta, se știe deja că oamenii cu ochi frumoși sunt cei care nu au uitat să plângă.
Va veni o zi în care cea mai bună decizie va fi aceea de a întoarce pagina și de a te apuca din nou de scris. Mai drept, fără ezitări și stersături și poate intenția ta va fi aceea de scrie despre sfârșit. Ei bine, acela va fi doar începutul. Și ca să scrii despre oameni, trebuie să privești și din punctul lor de vedere lucrurile, trebuie să simți cu ei și chiar să plângi cu ei. Însă, dragul meu cititor, ia în calcul și faptul că, de orice natură ar fi împrejurările, unele drumuri trebuie să le parcurgi de unul singur, unele lecții trebuie să le înveți fără profesor și unele iubiri trebuie să le uiți doar pentru că prețul lor este prea mic.
Ceea ce inima nu poate șterge, preia rațiunea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu