Povestea care nu „a fost odată”

Se scria încet, cu ezitări și momente de tulburare. Stiloul îmi tremura în mâini și toată amăreala din suflet era acum pe filele cărții. Trăiam clipe de confuzie, iar sufletul îmi transmitea o oboseală neobișnuită, pe care somnul nu ar potoli-o.
Continuam să îmi scriu povestea în tăcere, zâmbind ori de câte ori așterneam pe hârtie vreo clipă frumoasă, lăsând să îmi curgă câte o lacrimă pe care parchetul vechi o înghițea cu poftă atunci când mintea îmi transmitea toate momentele de declin din povestea mea. O voiam perfectă, fără rânduri libere, umplută cu raze blânde de soare și iată că era purtată de vânt prin deșerturi uscate, bătută de furtuni nemiloase și prăfuită. Mi-am lăsat capul obosit pe măsuța din lemn și așteptam un semn. Știam că niciodată nu voi putea scrie o poveste perfectă fără o mână perfectă, deja începeam să recunosc asta. Liniștea încăperii devenea apăsătoare și aerul sufocant. Stiloul zăcea sub o grămadă de hârtii mâzgălite, iar florile pe care le primisem în urmă cu două luni răspândeau un miros greoi, de parcă m-aș fi aflat într-un cimitir. Uitasem cum se manifestă emoția unei fete atunci când i se întinde o floare, uitasem bucuria pe care o ai când primești un cadou, oricât de neînsemnat ar fi, uitasem că printre oameni mai sunt și OAMENI. Uitasem. Simțeam cum obrajii mi se strângeau din cauza lacrimilor și inima scâncea de durere. Pleoapele mi se împreunau și, în pofida eforturilor de a rămâne trează și de a încerca să mai salvez ceva din povestea aceea, somnul s-a instalat cu repeziciune. Am visat cum mă rugam: „Doamne, nu vreau să mai continui să scriu eu această poveste. Tu vezi că e moartă și orice încercare de a o aduce la viață îmi sfâșie câte o bucățică din mine. M-am încăpățânat să rămân aici, deși de multă vreme nu mai era nevoie de mine, mi-am călcat pe suflet și iată că acum îmi trimite durerea. Te rog, ia Tu stiloul și scrie povestea mea!”
M-am trezit cu ochii umflați, dar mă simțeam ușoară ca o pană. Mi-am aruncat ochii plictisiți câtre cartea cu pricina și am început să citesc. Rândurile nu îmi sunau cunoscute, nu am fost eu cea care a scris „Este un început frumos și mă așteaptă multe momente frumoase, iar floarea roșie pe care am primit-o emană un parfum proaspăt și îmbietor”. Dar unde e floarea? Era pe colțul biroului și îmi zâmbea cu subînțeles. Povestea urma să fie scrisă de o mână perfectă și nu avea cum să fie altfel decât asemenea mâinii.
Era, totuși, ceva ciudat în povestea asta: nu mai începea cu „A fost odată”.