Deseori, rugăciunile noastre nu au puterea nici să atingă tavanul, suntem vlăguiți și ne plângem că Cerul e surd. Dacă ordinele nu ne sunt executate, ne grăbim să proclamăm neexistența lui Dumnezeu, iar dacă primim răspunsul mult așteptat îngăimăm un „Mulțumesc, Doamne!”, pe care nu îl aude nici praful de pe dulap. Uităm că Dumnezeu, de cele mai multe ori, nu se uită la mâinile împreunate, ca ale fariseilor odinioară, ci la inima sinceră, ca a vameșului smerit. Suntem săraci și goi pe dinăuntru, dar ne ocupăm în continuare cu multă migală de exterior. Avem gâtul vestejit de la atâtea strigăte fără răspuns, ochii uscați de lacrimi neșterse, trupul sângerând în bătaia vântului furios și Cerul pare tot mai departe. Atât de departe că mâinile uită să se mai ridice pentru a implora suveranitatea. Suntem trântiți în praful lumii, toată nebunia ei ne împresoară mintea și rănile din genunchi sunt semnul nopților zbuciumate. Și totuși, toate rugămințile fierbinți au rămas acolo, în camera aceea pustie și prăfuită. Zac la pământ și cerul pare să le respingă, considerându-le nedemne.
Dacă am înălța mai des rugăciuni spre Cer și nu le-am mai frânge zborul, poate ne-am recupera aripile.
Dacă omul ar conștientiza existența unui Dumnezeu mare, pământul acesta arid s-ar mai bucura de minuni. Dar atât timp cât rugăciunile lui scurte, în care repetă aceleași cuvinte banale, fără noimă, vor umple încăperea, cenușa de la picioarele lui îi va usca inima. Va avea mâinile împreunate, dar inima mereu goală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu