Timpul a adunat în desaga sa poveștile, unele scrise lent, altele într-un ritm mai alert, cu literele îngrămădite, altele neterminate. Le-a îndesat bine și le-a presat cu spinii anotimpurilor.
Filele pierdute ale cărților, care întrerupeau povești inedite, au fost înghițite cu lăcomie de solurile aride, iar strigătul cuvintelor înăbușite de fulgii mari de nea s-a topit în răceala iernii.
Am adunat cu răbdare în desagă momente de extaz și momente cu lacrimi, am umplut-o cu visuri pentru ca mai apoi puterea dezamăgirii să mi le spulbere bucată cu bucată, m-am bucurat când oamenii mă apreciau și plângeam când mă împroșcau cu insulte, mă bucuram să fiu cea mai mare dintre cei opt frați ai mei, dar știam că sufletul meu afișa tristețe ori de câte ori învățătoarea îmi respingea dosarul în urma căruia trebuia să beneficiez de o bursă doar pentru că la dosarul meu era mai mult de lucrat, iar timpul ei era mult prea prețios. Îmi plăcea să mă trezesc de dimineață și să pregătesc cafea pentru mami, deși de fiecare dată îmi spunea că e prea amară și uneori, prin ironii fine, mă asemăna cu aceasta. Îmi plăcea să pictez pereții, să îi personalizez, deși dragii mei părinți utilizaseră deja toate metodele prin care să îmi explice că varul s-a scumpit și că e un efort cam mare pentru ei să zugrăvească aproape în fiecare lună. Îmi plăcea să joc fotbal doar cu băieții, să solicit dreptate în joc și să fiu mereu pe postul de portar, dar să o fac pe feminina în fața străinilor. Mă încântau cărțile cu titluri deocheate și, deși intuiam nevoia unui dicționar, începeam să lecturez cu poftă, pe motiv că titlul se reflecta în operă. Iubeam muzica și le promiteam apropiaților că atunci când voi fi mare, voi primi „cadou” un pianist.
Acum, că sunt mare și că am și cadoul în mâini, încă scotocesc prin desagă în speranța că voi mai găsi ceva valoros: vreun vis uitat, vreo frântură dintr-o poveste adevărată, vreun început de drum...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu