Cântecul dimineţii

Cum să nu cânţi când vezi bunătatea lui Dumnezeu în fiecare floare, în fiecare picur de rouă ce hrănește pământul, în fiecare ramură ce își întinde semeaţă braţele spre ceruri?
Cum să nu intonezi imnuri de slavă când vezi bucurie în firul de iarbă care crește capricios, cu sau fără ploaie?
Când cocoșii, în zorii blânzi ai dimineții, își obligă stăpânii să părăsească așternuturile călduroase, atunci, cu siguranță, tu, care ești mai presus decât orice creatură din cer ori de pe pământ, n-ai motive să uiţi cântecul.

Cântecul este desprins din armonia cerului, e modul sublim de a ajunge la urechile Stăpânului pentru a-i mulțumi că te-a îmbrăcat chiar mai frumos decât crinii imaculaţi.
Cântecul e „mulțumesc”-ul pentru „pâinea cea de toate zilele”, de care mulţi n-au parte; pentru apa după care mulţi tânjesc, pentru familia „cicălitoare” dorită cu atâta ardoare de orfani, pentru pacea din mijlocul furtunii, pentru frig și pentru căldură, pentru vară și pentru iarnă,
pentru lacrimile de bucurie.
Nu lăsa privighetorile să cânte în locul tău, nu le oferi lor onoarea de a-L preamări pe Cel ce „le-a creat pe mări și le-a întocmit pe izvoare”, căci ești mai binecuvântat decât ele.
Fă în așa fel încât oamenii să vadă că în tine locuiește Cerul. Dă-le bineţe, căci asta îi va scăpa pentru o clipă de grija zilei de mâine.
Nu da uitării primirea de oaspeți, „căci unii, prin ea au găzduit, fără să știe, pe îngeri”.
Fii cântecul lui Hristos de biruință!