Mamă - când iubirea atinge eternitatea

Mamă... Atât de multe taine ascunde acest cuvânt!
Că viața mea s-a schimbat de când am devenit mamă este lesne de înțeles. Fiecare fărâmă din corp s-a contopit pentru a crea această minune de care mă bucur astăzi: bebelușul meu.

Viața de mamă m-a prins de multe ori trează în miez de noapte, intonând cântecele despre care habar n-aveam înainte și făcând plimbări prin toată casa, fără o ţintă anume și totuși, cu un scop: bebelușul meu se cere adormit. Viața de mamă m-a găsit de multe ori nearanjată, nedormită și totuși, frumoasă. Pentru că fiecărei  mame i se oglindește o frumusețe aparte pe chip. Face parte din pachetul pe care Dumnezeu i l-a prevăzut. Viața de mamă m-a găsit de multe ori în genunchi, cu lacrimi pe obraz, în timp ce bebelușul meu mă privea cu ochii mari și cu un zâmbet inocent în colţul guriţei. Da, în acele momente, precum mama lui Samuel, Îl imploram pe Acela care mi-a dăruit acest minunat cadou să-i păstreze neștirbită frumusețea și să-l ţină în continuare în căușul palmelor Sale, promiţându-I în același timp că aleg să i-L încredințez cu dragă inimă.

În ziua când Dumnezeu mi l-a dăruit pe Timotei, am fost sigură că viața mea s-a schimbat și că nimic din mine n-a mai rămas la fel. Nimeni nu poate bănui iubirea pe care o simte o mamă când își privește copilașul până nu ajunge în acea situație. Biblia spune că fiii sunt o moștenire de la Domnul. Oh, ce frumoasă, măreaţă, binecuvântată moștenire! M-am găsit dorindu-mi să opresc timpul în loc pentru ca bebelușul meu să prefere întotdeauna căldura braţelor mele, dar am conștientizat că fiecare etapă a vieții vine presărată cu momente dintre cele mai splendide.

Tresar la fiecare zâmbet, suspin la fiecare scâncet, mi se umple inima de fericire când văd cum explorează cu nesaţ fiecare colţișor al feţei mele și zâmbesc mulţumitoare ori de câte ori îl privesc cum se trezește și mă caută, pentru ca mai apoi, când mă regăsește, să îmi trimită acel zâmbet pe care insăși mâna divină i l-a așezat pe chip. Acum, în timp ce mă uit în ochii bebelușului meu, văd o fărâmă de cer, pentru că Dumnezeu a spus că cine nu devine asemenea unui copilaș, nu-L va putea întâlni. Oh, suflet de copil, realizezi cât de măreaţă este misiunea ta pe pământ? Ai venit într-o zi mohorîtă de primăvară ca să ne încălzești visele și să ne așezi în brațe o parte de cer.

Cântecul dimineţii

Cum să nu cânţi când vezi bunătatea lui Dumnezeu în fiecare floare, în fiecare picur de rouă ce hrănește pământul, în fiecare ramură ce își întinde semeaţă braţele spre ceruri?
Cum să nu intonezi imnuri de slavă când vezi bucurie în firul de iarbă care crește capricios, cu sau fără ploaie?
Când cocoșii, în zorii blânzi ai dimineții, își obligă stăpânii să părăsească așternuturile călduroase, atunci, cu siguranță, tu, care ești mai presus decât orice creatură din cer ori de pe pământ, n-ai motive să uiţi cântecul.

Cântecul este desprins din armonia cerului, e modul sublim de a ajunge la urechile Stăpânului pentru a-i mulțumi că te-a îmbrăcat chiar mai frumos decât crinii imaculaţi.
Cântecul e „mulțumesc”-ul pentru „pâinea cea de toate zilele”, de care mulţi n-au parte; pentru apa după care mulţi tânjesc, pentru familia „cicălitoare” dorită cu atâta ardoare de orfani, pentru pacea din mijlocul furtunii, pentru frig și pentru căldură, pentru vară și pentru iarnă,
pentru lacrimile de bucurie.
Nu lăsa privighetorile să cânte în locul tău, nu le oferi lor onoarea de a-L preamări pe Cel ce „le-a creat pe mări și le-a întocmit pe izvoare”, căci ești mai binecuvântat decât ele.
Fă în așa fel încât oamenii să vadă că în tine locuiește Cerul. Dă-le bineţe, căci asta îi va scăpa pentru o clipă de grija zilei de mâine.
Nu da uitării primirea de oaspeți, „căci unii, prin ea au găzduit, fără să știe, pe îngeri”.
Fii cântecul lui Hristos de biruință!

Maniere, maniere și...din nou maniere

Poţi fi cunoscut de toată lumea, poţi avea succes după succes, îi poţi ului pe toţi cu resursele tale materiale. Foarte curând vei observa că ai atât de puţin!


Să fii o persoană manierată, ei bine, asta e altceva.
Să știi vorbi (când trebuie), să știi că apa și săpunul îţi sunt cei mai buni prieteni, să fii convins că orice kilogram în plus cere altul, la aceste lucruri chiar trebuie să reflectăm.

Despre machiaj? Cu siguranță, acesta trebuie să fie discret, culorile să fie asociate cu maximă prudenţă și să nu ţipe de durerea de a fi aruncate întâmplător pe ochi.
Cunoaște-te pe tine însuți! Cunoașteți tenul, cu tot cu nevoile lui, cunoașteți corpul, mintea și sufletul.
Deprinde-te să fii simplă/simplu, căci rezultatul te va uimi.

Să învățăm să mergem pe stradă astfel încât oamenii să se încarce de energie numai cât ne privesc. Să ne însușim cu generozitate câteva reguli și să ni le repetăm în gând ori de câte ori este nevoie: nu ne sprijinim de zid când ne întâlnim cu cineva pe stradă și ne oprim la o poveste, căci putem sta pe propriile picioare (încă), iar domnii sunt obligați să nu-și ţină mâinile în buzunare; când, de bună voie, ne-am antrenat într-o discuție aprinsă, nu-l vom lua pe interlocutorul nostru de nasture dacă nu ne împărtășește convingerile și nici nu-l vom bate energic pe umăr sau inghiontindu-l în coaste dacă ne încântă discursul lui.

Niciodată nu vom arăta cu degetul un obiect sau o persoană și, categoric, nu ne vom exersa elasticitatea falangelor, trosnindu-le. Și dacă tot suntem aici, ţin să precizez că mânuţele în nas pot fi (probabil) amuzante la copiii de doi ani. Însă la această vârstă ele sunt total interzise! Nici atunci când vrei să demonstrezi întregii lumi cât ești tu de supărat(ă) nu-ţi înfige mâinile în șold ca o precupeaţă. Te face să arăţi ridicol. La fel ca atunci când râzi strident. "Ca orice manifestare comportamentală, și râsul își găsește expresia ideală în moderaţie", ne anunță cu generozitate Codul bunelor maniere.

Când oferim un cadou, preţul acestuia va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile - de pe acestea preţul nu se șterge. Cât despre fericitul care primește un cadou, acesta îl va deschide în faţa celui ce i l-a dăruit, fără comentarii precum "vai, e prea scump, nu trebuia!" Vom mulţumi politicos și chiar dacă mai avem încă patruzeci de cutii cu bomboane Milka este interzis să exclamăm "Ce pot face eu cu atâtea bomboane? Mai am încă patruzeci de cutii!" Iar în cazul florilor, nu uitaţi, domnilor: acestea se oferă cu cozile în jos, fiind înlăturat, în prealabil, ambalajul în care le-aţi cumpărat.

Mulţi nu știu, dar să ţii degetul mic ușor ridicat în timp ce mănânci sau bei e de prost gust.
Oricât de pricepuţi am fi, nu vom comenta modul în care s-a gătit un anumit preparat, nu vom oferi îmbunătățiri, ci vom aprecia bucatele puse pe masă prin replici ca: "Ce bine arată supa!", "Sarmalele sunt delicioase!" etc. Mai mult, nu vom cere piper, smântână, ketchup dacă acestea nu sunt puse pe masă. Probabil ele nu se regăsesc în dulapul din bucătăria gospodinei în momentul acela și riscăm să o punem într-o situație jenantă.

Sfaturile pot continua. Așa că nu pot decât să vă îndemn politicos să achiziționaţi o carte al cărei titlu însumează trei frumoase cuvinte: "Codul bunelor maniere".
Spor la citit și atenţie sporită asupra detaliilor! Ele fac diferența.

Un 2016 dependent de Cer

Dacă suntem aici înseamnă că mila Domnului a fost mare pentru noi. Dacă avem viaţă și sănătate, înseamnă că Domnul vrea ca în anul în care tocmai am intrat să facem mai mult pentru El. Iar dacă acum suntem pe genunchi e pentru că suntem cei mai binecuvântaţi.
"Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregatit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteţi răbda." (1 Corinteni 10:13). Așadar, vă doresc un an plin de încredere în Acela care poate să mântuiască sufletele noastre!
Vă doresc să vă bucurați în fiecare zi de răsărituri splendide, de dimineţi însorite, de zile pline de evenimente fericite, de o minte creativă și de un suflet bogat în bunătate.
Vă doresc să întâmpinați fiecare zi cu noi forţe, să împingeţi în adâncuri, cu putere, orice îngrijorare și să răspândiți credință. Dar nu orice fel de credință! Străduiţi-vă, luptaţi din greu, mergeţi desculți pe cărbuni aprinși pentru ca a voastră credință să fie asemănătoare celei ce mută munţii.
Vă doresc să fiți îmbrățișaţi și să îmbrățișaţi la rândul vostru. Să atingeţi cerul cu rugăciunile voastre, să ajungeți la picioarele Creatorului și să-i admiraţi măreția.
Vă doresc să cunoașteţi bucuria mântuirii, eliberarea care vine în urma iertării, pacea care se instalează după o furtună năpraznică, seninătatea în urma unei rugăciuni care sparge tavanul și ţintește armonios spre cer.
Vă doresc să vă fie inimile atât de pline de bucurie încât ceea ce dă pe dinafară să fie îndeajuns cât să acopere intreaga tristeţe din lume.
Însă înainte de orice, vă doresc să fiți OAMENI.

Elevii sunt „încurajați”, pare-se

Este interesant și în același timp neplăcut felul în care decurg lucrurile în țara noastră. Iar ceea ce deranjează cel mai mult în momentul de față este felul în care sunt „încurajați” elevii.

Mai întâi, în sălile de examen se amplasează camere de filmat și trei sferturi din elevi nu promovează. Asta pentru că nu mai pot copia și, obișnuiți fiind cu această procedură, dintr-o dată, ne dăm seama că elevii nu învață, de fapt.

După câțiva ani la rând care încurajează prezența camerelor de filmat în sălile de examen, după ce s-a văzut că elevii nu fac față bacalaureatului, s-au gândit „cei de sus” la o metodă inedită de a îmbunătăți imaginea elevilor români: simplificarea examenului. Or, asta nu-i va motiva pe elevi. Ei vor avea impresia că sunt cei mai buni, cei mai isteți și România va fi mândră de „modelele” pe care le produce.

Din punctul meu de vedere, simplificarea examenului generează rezultate pe care nu le-am dori pentru elevii noștri. Ei ar trebui să știe că bacalaureatul reflectă munca fiecarui elev pe parcursul anilor de școală, că este un examen care necesită efort în prealabil și că, iertată să-mi fie observația, nu este un motiv de laudă promovarea acestuia. Bineînțeles, aici nu mă refer la elevii care iau nota 10 la bacalaureat, căci ei sunt o categorie specială și merită toate laudele noastre. Mă refer la elevii care obțin notă de trecere și care nu contenesc a-și lăuda reușita. Or, pentru mine este inadmisibil să obții nota 5 la limba română. Nu ai dreptul să te numești „român” atât timp cât nu-ți cunoști propria limbă și nu știi să-i mânuiești mecanismele. Să nu știi scrie corect în propria limbă, să faci abuzuri gramaticale până nu ne mai dăm seama dacă ceea ce se scrie e română, să ai impresia că nu contează ce și cum scrii atât timp cât scrii ceva sunt lucruri care nu ar trebui acceptate într-o țară care se vrea redutabilă.

Știu, ne-am obișnuit să apreciem cantitatea, iar nu calitatea, dar consider că e timpul să privim altfel lucrurile.

Dacă am conștientiza că vorbele deja spuse nu mai pot fi „drese cu sare”, am fi mai atenți la ce, cât, cum și despre ce vorbim și nu am mai răni atât de mult.

Dacă am conștientiza că ploaia, odată căzută pe pământ, nu mai poate face loc uscatului, ne-am bucura mai mult de ieșirile în natură, de nisipul fierbinte de sub picioare, am contempla mai mult creația lui Dumnezeu.

Dacă am conștientiza importanța unui cuvânt dat, nu ne-am mai grăbi să facem promisiuni sub impulsul momentului; am reflecta la noi soluții și am face mai mult pentru cei din jurul nostru, chiar înainte de a le promite.

Dacă am conștientiza că oamenii, înainte de toate, trebuie să fie OAMENI, am ține mai mult la valorile morale și le-am face parte din noi.

Dacă am conștientiza că vorbele frumoase ridică din țărână, în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare moment am câștiga suflete pentru Cer.

Dacă am conștientiza că Biblia este ghidul ideal, nu am mai căuta răspunsurile în alte surse.

Dacă am conștientiza că „putem totul în Hristos care ne întărește”, credința noastră cât bobul de muștar ar muta munți, ar deschide uși și ar face imposibilul posibil.

Iar când spun că „pot totul în Hristos care mă întărește”, deja conștientizez că nimic nu e la întâmplare în viața mea, pentru că Biblia nu pomenește de hazard.
Viața mea este ordonată de Hristos și oricine ar vrea să distrugă această ordine, s-ar lovi de credința cât bobul de muștar care, dacă mută munți, cu atât mai mult nu va cruța un om.

„Așa că putem zice plini de încredere: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?” (Evrei 13:6)

„Te voi iubi și te voi respecta!”

Pe măsuța găurită din bucătărie razele suave își oglindeau splendoarea.
Domnea o liniște de mormânt.
Numai lacrimile care cădeau sacadat pe pardoseala veche mai dădeau viață încăperii.
Sally stătea în genunchi. Era zguduită de durere și o dureau pleoapele. Rugăciunea i se tot repeta:

      «Doamne, unde este omul care mă curta în urmă cu doar cinci ani? Unde i-au dispărut sensibilitatea și iubirea cu care mă înconjura în fiecare zi? Am crezut atât de mult în el atunci când a fost singurul care a privit înspre groapa în care mă aflam și nu i-a fost rușine să îmi întindă mâna. Iar acum...acum...cum să merg mai departe?»

 Privea îndurerată spre cei doi copilași care dormeau, cuprinsă de spaimă. Erau responsabilitatea ei, sursa ei de energie, bucuria care o ținea în viață.
Știa că din clipă în clipă ușa se va deschide, iar soțul ei „spiritual”, preaiubitul ei soț, va împrăștia în încăpere un puternic miros de alcool. Nu va fi blând, de o calmitate impresionabilă, ca atunci când i-a cerut mâna.
Simțea nesiguranța zilei de mâine, dar mai ales a celei de astăzi. Asta o dobora tot mai mult. Se voia puternică pentru copiii ei. Erau singura oază de liniște în mijlocul unei furtuni perpetue.
Ceasul bătu ora 3, iar ochii chinuitei femei refuzau să se închidă.
Deschide ușa dulapului, sperând că mai găsește puțină făină pentru a încropi un mic-dejun pentru sărmanii ei copii. Nu mică îi fu dezamăgirea când constată că punga zăcea goală. Căzu din nou pe genunchi și lacrimile îi șiroiau pe obrajii îmbătrâniți înainte de vreme.

    «Și acum, ce voi face, Doamne? Copilașii mei vor muri de foame?»

 Adormi pe pardoseala umedă. Un zgomot puternic o făcu să sară direct în picioare. Soțul ei...
Femeia privi poza iubitului ei soț din urmă cu cinci ani și o compară cu cea de acum. Ce diferență uluitoare! Și totuși, îl iubea la fel de mult. Cât și-ar fi dorit să i se așeze la piept și să plângă în brațele lui! Cât de mult tânjeau tâmplele ei după mângâierile lui! Îl privea cu dragoste, deși el și doar el fusese cel ce adusese familia lor în starea în care acum se aflau.

Bill căzu pe pat și în clipa imediat următoare, sforăiturile lui umpleau încăperea. Sally se ridică cu grijă de pe genunchi și, plină de o frică inexplicabilă, se îndreaptă spre patul lui. Îi cuprinse capul în mâini și îl sărută pe frunte.
Tocmai când se pregătea să îi scoată pantofii ponosiți, aceasta se trezi cu un picior în piept și căzu inconștientă pe podea. Când puterile îi reveniră, izbucni într-un plâns zgomotos:

     «Oare aceasta mi-e recunoștința, Doamne? Un picior în piept? Oare asta a vrut el să spună în ziua nunții noastre prin : „Te voi iubi și te voi respecta”?»

Ceasul bătu ora 7, iar pentru biata femeie începea o nouă zi care nu promitea nimic.

      «De ți-ai întinde mâna, Doamne, să îmi vindeci inima îndurerată...»